Cînd spui Apuseni te gîndeşti la ce are România mai pitoresc: sate de munte cu căsuţe pierdute pe dealuri, oameni de treabă, care şi-ar da şi ceapa din ştergar numai să te vadă sătul, peisaje minunate şi multe alte "landmarkuri" Româneşti de manual de geografie. Ei... lucrurile nu mai stau chiar aşa.
Am fost la Arieşeni într-un septembrie, acum cîţiva ani, nu foarte mulţi. Arieşeniul e un sat de munte autentic, aflat la mică distanţă de cîteva "repere" turistice: Cetaţile Ponorului, Groapa Ruginoasă, Cascada Vârciorog, Izbucul Galbenei etc. E ceva de mers ca să străbati toată zona, dar şi recompensele pe măsură, natura păstrîndu-se încă, în această zonă, sălbatică, în mare măsură.
Dar... drumul spre Cetăţi e acompaniat continuu de un imn al drujbelor, se taie pădurea direct în Parcul naţional al Carstului (cea mai mare zona carstică din Europa, cu cele mai spectaculoase formaţiuni în calcar). Grămezile de buşteni aşteptînd s-o ia la vale sint de-a dreptul impresionante, stivele de cherestea de asemenea. Toţi taie lemn, in zonă, fără exceptie, îmi zicea gazda la care am stat. Acum, zice tot ea, e mult mai bine ca în anii din urmă, cînd prăpădul a fost uriaş, munţi întregi fiind complet raşi de pădure. Drumurile de munte sînt distruse în mare măsură de utilajele care cară şi trag buştenii la vale, noroaiele sînt impresionante, iar zonele defrişate îţi dau fiori cu adevărat. Oamenii locului vorbesc o limbă de neînţeles. Merg cu harta la un drujbar, îl întreb dacă merg în direcţia bună şi-mi răspunde ceva complet de neînţeles. Am senzaţia că omul comunică mai bine cu drujba decît cu semenii lui. Cu toate astea n-am dat de o excepţie: o femeie pe care-o duc cu maşina pînă în sat, cărînd cîteva găleti de ghebe, povesteşte ceva în aceeaşi limbă necunoscută. E alta limbă, îmi explica găzdoiul, cu un ochi pe Discovery şi unul la mine (de cînd şi-a pus parabolică e fascinat de documentarele pe care le vede; după o viaţa de TVR1 îl cam înteleg... ) La şosea se vorbeşte "mai" româneste, sus, în munte... nu prea.
Nu lipsesc nici manelele, casele de vacanţă, vilele de prost gust. Totul pare iremediabil pierdut. Şi totuşi... în Apuseni poţi găsi încă oameni pe deplin împăcaţi cu soarta lor, cu ce au sau le-a lăsat Dumnezeu, oameni cu o inteligenţă extraordinar de puternică chiar dacă oarecum primitivi ca şi mod de viaţă. E un colţ special de Românie, în care mulţi oameni nu au ieşit de prea multe ori din satul lor, în care naşterea, nunta şi moartea sînt reperele de bază ale existenţei, totul avînd loc într-o integrare puternică cu natura (n-ai curent? atunci stai la lampă şi spui poveşti, spunea un moş).
Pîrtiile de ski au ajuns şi acolo, SUV-urile şi ATV-urile se plimbă liniştite pe poteci, plasticul ne invadează, drujbele cîntă în cor. Ce bine că sîntem in UE.
