Fotografia de joi - patruzeci şi trei

- Pe ape, Delta Dunării, septembrie 2004 -

Fotografia de joi - patruzeci şi doi

- It Can't Happen Here - In Memoriam FZ -

Umbre

Un nou album, cu tema Umbre, se află aici.

Despre un fel de normalitate

În România, oamenii cu dizabilităţi sînt profund marginalizaţi. De la urcatul trotuarelor sau traversatul străzilor lipsite de semafoare sonore şi terminînd cu locurile de muncă oferite acestor oameni şi percepţia publică, totul le este împotrivă. Societatea românească promovează, nu-i aşa, omul frumos şi echilibrat, postura atletică şi zîmbetul larg. Nu e loc pentru asimetrii sau proteze, pentru bastoane albe sau cărucioare. Amintiţi-vă ce încărcătură a căpătat dupa '89 cuvîntul handicapat, aplicat de-a valma politicienilor, incomozilor, adversarilor de tot felul, oamenilor mai înceţi la minte sau, mai pe şleau, celor care nu ne plăceau. A fi handicapat, în România, nu are nici o legătură cu o deficienţă fizică. Este un banal cuvînt folosit atunci cînd cineva ne enervează, cînd nu-l mai suportăm pe X-ulescu sau ne-am săturat pînă-n gît de cineva. Cînd ne lipsesc argumentele şi ura pare să pună stăpînire definitivă pe noi, apelăm cu nonşalanţă la acelaşi, putred, handicapat. Asta a dus, în timp, la o conotaţie profund peiorativă atribuită adjectivului de mai sus. Şi totuşi, există locuri în care lucrurile stau cu totul altfel...

Astăzi se încheie Jocurile Olimpice de iarnă ale persoanelor cu dizabilităţi. O mie şi ceva de sportivi, timp de 9 zile, în Canada, au arătat celor care au fost interesaţi să vadă că handicapurile fizice nu există cu adevărat. Oameni cu profunde asimetrii fizice, le-au arătat celor normali că nu există imposibil. Mi-a fost greu să urmăresc, la început, un meci de hochei în care sportivilor le lipseau unul sau ambele picioare. Legaţi în mici săniuţe, hocheiştii au oferit un spectacol absolut incitant. Unde era de fapt obstacolul, nu în mintea mea? De ce creierul meu a refuzat să creadă, în primele 5 minute, că astfel de oameni pot juca hochei şi pot face, chiar, spectacol? Pentru că, poate, mediul în care trăiesc, nu îmi propune alternative, le rejectează ca fiind defecte şi asta de zeci de ani, fără a oferi şanse egale şi celorlalţi. Aceşti ceilalţi mi-au arătat în ultimele zile, în care am văzut o parte din probele de schi, schi fond şi hochei, că marile probleme le avem, de fapt, noi, oamenii aşa-zis normali. Trecînd peste barierele de tot felul la care sînt supuși, acești oameni minunați au oferit o adevărată lecție de voință, curaj și normalitate. Și, poate, cel mai important, au avut un public numeros în fiecare zi a competiției. Pe canalele naționale ale televiziunii germane, sportivii întorși "acasă" ceva mai repede de la aceste Jocuri Olimpice speciale, au fost primiți cu extrem de multă căldură. Se rîdea, se povestea, se arătau reluări ale probelor la care participaseră, fără să simți că cineva acolo, în platou, ar fi fost stînjenit în vreun fel de faptul că interlocutorii erau oamenii cu deficiențe fizice. Și unde se întîmplau toate astea? Într-o țară care pînă nu demult promova rasa perfectă și-i elimina brutal pe cei cu handicapuri fizice. Iar la noi, unde egalitatea de șanse e trîmbițată istoric, astfel de oameni sînt priviți cel mult cu milă, statul și societatea refuzîndu-le aproape orice încercare de integrare și promovare.

Civilizația cred că înseamnă, înainte de toate, acceptarea acestor realități și ajutorul constant oferit oamenilor aflați în dificultate. Nu cred că e vorba numai de resurse financiare. În definitiv în România se schimbă bordurile de cîteva ori pe an în marile orașe, dar tot înalte și inaccesibile rămîn pentru nevăzători sau oamenii care se deplasează în cărucioare. Ca să nu mai vorbim de accesul în clădiri publice sau mijloace de transport în comun. Și nu pot să nu mă gîndesc că, în engleză, termenul care desemnează un om cu dizabilități e "challenged". Pentru cei civilizați handicapuri nu există. Există doar oameni provocați de viață într-un mod deosebit. România rămîne, din păcate, un teritoriu steril din punctul de vedere al solidarității și normalității. Lucrurile se mișcă infinit de încet. Da, am avut și noi o sportivă la acestă Olimpiadă. Dar doar una! Laura Văleanu îmi dă speranțe că într-o bună zi România va arăta altfel. Nu mai curată (deși ce bine-ar fi!) sau mai bogată material, ci mai bogată la capitolul umanitate, în modul nostru de a-l trata pe vecinul fără o mînă sau pe necunoscutul cu ambele picioare amputate.

Fotografia de joi - patruzeci şi unu

- Papucei de bebe, puşi la uscat, martie 2010 -

Cioburi de comunism românesc (#11) - Cazul Gheorghe Ursu

"Eu sunt un poet care, din păcate, face inginerie" (Gheorghe Ursu)


"Şi el, şi ea şi-au înmormîntat părinţii cu slujbe, sobor de episcopi, lumînări, odihnească-se Robul tău etc... Deci, la o adică, e bun şi Dumnezeu, nu se ştie. Dar atunci, de unde furia ei, alergică la biserici? Mister. Unii zic ca de la o vizită a lor prin Bucovina, la Putna ori la Voroneţ, unde călugarii nu au scandat Ceauşescu şi soborul nu i-ar fi lins cazmaua, ori poate, Doamne fereşte, arhimandritul le-o fi întins mîna lor să i-o sărute, după pravilă..."

" Visul
...Deci, mai întîi, la Kremlin, unde nu voiam să ucid pe nimeni şi doar în cazul în care Brejnev refuza să creadă atotputernicia mea, să tai în două, cu laserul meu de buzunar, un general sau un KGB-ist din preajma lui, şi apoi să-i comunic ordinele mele:
1. evacuarea în fix o săptămînă a Cehoslovaciei;
2. evacuarea Poloniei;
3. publicarea într-un milion de exemplare a operei lui Soljenitân.
A doua vizită la Kim Ir Sen. Lichidat fără discuţie.
A treia la Khadafi. Lichidat pe loc.
A patra la preşedintele Africii de Sud, obligat să... sau lichidat.
A cincea la Ceauşescu... lichidat sau obligat să...

Cam acestea erau variantele visului meu în anii '70." (fragmente din jurnalul lui Gheorghe Ursu).

În România anilor '80 pentru asemenea gînduri s-a murit în tortură. Acesta a fost destinul autorului rîndurilor de mai sus, inginerul Gheorghe Ursu. Povestea acestui om, moartea lui în bătăi, în arestul Securităţii, precum şi cei aproape 15 ani în care familia s-a luptat pentru aflarea adevărului asupra morţii sale şi condamnarea celor vinovaţi, reprezintă o dramă greu de înţeles astăzi, la 20 de ani de la schimbarea regimului în România. Şi e cu atît mai greu de suportat sau de conceput finalul acestei drame, în care autorii asasinatului politic au rămas fie în libertate, fie au primit pedepse derizorii, după ani interminabili de tergiversări şi procese cu final "cunoscut".

Iată firul evenimentelor: Gheorghe Ursu, eminent inginer structurist, proiectant a mii de construcţii din România între anii '50 şi '80, spirit viu, lucid şi puternic contestatar al realităţilor autohtone, autor al unui volum de poezii, prieten cu Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, aşadar un personaj cu totul şi cu totul special şi extrem de incomod pentru autorităţile române din acei ani, începe să fie urmărit sistematic de Securitate după '77, cînd, la Europa Liberă i se citeşte o scrisoare de protest împotriva modului în care Ceauşescu vroia să "fardeze" imobilele avariate serios la recentul cutremur. În toată această perioadă Ursu ţinea un jurnal de însemnări zilnice, o radiografie dură a realităţilor de dinainte şi din timpul regimului Ceauşescu. În 1984 o colegă de serviciu îi găseşte într-un sertar de la birou un caiet de însemnări zilnice pe care-l predă Securităţii. Ursu este anchetat în stare de libertate pînă în toamna lui '85, cînd, în septembrie, în urma unei percheziţii la domiciliu i se confiscă toate cele 61 de caiete de însemnări, practic jurnalul vieţii sale începînd cu 1949. I se găsesc tot atunci 16 dolari, care vor constitui capul de acuzare pentru care va fi închis. La 21 septembrie 1985 este arestat sub pretextul deţinerii de valută. La 17 noiembrie 1985 Gheorghe Ursu moare în arestul Securităţii din Calea Rahovei, Bucureşti. Pe actul de deces scria "infarct". Autopsia a arătat altceva: Ursu murise în urma bătăilor crîncene la care fusese supus timp de aproape două luni. În decursul acestor două luni Securitatea a început să citească "cartea" lui Ursu, cele 61 de caiete de jurnal. Pe măsură ce timpul trecea şi jurnalul era parcurs, devenea tot mai clar că Ursu nu va mai ieşi viu din detenţie. În celulă i s-au introdus 2 deţinuţi de drept comun, torţionari şi informatori, Marian Clită şi Radu Gheorghe, cu scopul de a-l face să spună dacă jurnalul a fost trimis în străinătate. Ursu va muri în urma bătăilor de la interogatoriile oficiale, urmate apoi de torturile din celula de detenţie.

După '89 familia lui Ursu, sora lui, Georgeta, şi fiul, Andrei, încep o luptă sisifică cu autorităţile, pentru aflarea adevărului despre moartea lui Gheorghe. Şirul evenimentelor, al proceselor, al dosarelor plimbate între diversele instituţii ale "justiţiei" româneşti este impresionant şi, aş zice, fără exagerare, kafkian. Practic, acţiunea începută în 1990 s-a încheiat în 2005. În anul 2000, singurul găsit vinovat pentru moartea lui Ursu a fost torţionarul Clită, infractor de drept comun, unealta folosită de Securitate în torturarea lui Ursu. Rămîneau în libertate şi cu o uriaşă influenţă decizională, încă, şeful din anii '80 al Direcţiei de Cercetări Penale din Securitate, generalul Vasile Gheorghe, Tudor Stănică, şeful Direcţiei Cercetări Penale a Miliţiei, Mihail Creangă, şeful arestului şi ofiţerii Marin Pârvulescu, maior de Securitate şi Florea Popescu, ambii anchetatori direcţi ai lui Ursu. Deşi ancheta făcută de procurorul Dan Voinea în februarie-martie 1990, cu o extremă rapiditate şi maxim profesionalism, se finaliza cu un dosar din care reieşeau extrem de clar vinovăţiile celor de mai sus, justiţia a tergiversat luarea unei decizii pînă în anul 2000! Condamnarea lui Clită la 20 de ani de închisoare, din care 10 ani erau amnistiaţi (conform unui decret ceauşist încă în vigoare, sic!) şi încă 8 deja executaţi, însemnînd, practic, numai 2 ani de detenţie (pe care-i va petrece în arestul preventiv al Poliţiei şi nu într-un penitenciar!) , arată gradul de corupţie extremă din România lui Iliescu şi Constantinescu.

Între 2000 şi 2003 societatea civilă joacă un rol deosebit în redeschiderea cazului şi rejudecarea lui pentru a-i condamna pe adevăraţii vinovaţi. În 2003 Tudor Stănică şi Mihail Creangă sînt condamnaţi la 10 ani de închisoare. După un an, Tudor Stănică va fi eliberat pe motive medicale...

Detaliile acestui incredibil de lung proces se află pe site-ul Fundaţiei "Gheorghe Ursu". Jurnalul lui Ursu a dispărut fără urmă în 1990, odată cu preluarea de către SRI a arhivelor fostei Securităţi. Nici astăzi nu există indicii dacă opera lui Gheorghe Ursu (cîteva mii de pagini) mai există sau a fost distrusă. Toată această poveste tragică e emblematică pentru cum arată România astăzi: un om simplu, Andrei Ursu, fiul unui dizident omorît de fosta Securitate, luptîndu-se, fără şanse, timp de 15 ani, cu o justiţie controlată în totalitate de aceeaşi Securitate infiltrată încetul cu încetul în toate structurile decizionale. Rezultatele acestui demers sînt dezamăgitoare şi, în acelaşi timp, revoltătoare. Şi, la fel de revoltător şi greu de conceput, faptul că în anii '80, în închisorile din România au murit oameni torturaţi cu metode similare celor din anii '40 aplicate în experimentul Piteşti, în timp ce Ceauşescu era primit regeşte de personalităţi de prim rang ale vieţii politice vest europene.

Ce valoare are condamnarea comunismului într-o ţară în care justiţia îi protejează pe criminalii lui Gheorghe Ursu şi în care jurnalul lui pare pierdut definitiv?

Episodul din Memorialul Durerii, dedicat lui Gheorghe Ursu, se află aici.

Fotografia de joi - patruzeci

- Rromi trăgînd un buștean din pădure, Săcele, decembrie 2005 -

Seria Liternet

Aici e pagina cu ce am publicat pînă acum la Liternet. Enjoy ;-)

Seria Cioburi de comunism românesc

Mai jos am strîns episoadele de pînă acum ale acestei serii:

Introducere
Episodul 2
Piteşti - locul care n-ar fi trebuit sa existe
Bucureşti 13-15 iunie 1990
Piteşti - episodul 2
Antologia ruşinii
Antologia ruşinii - episodul 2
Antologia ruşinii - episodul 3
Declaraţie de dragoste pe buza Canalului
Banditul Vasile Motrescu
Cazul Gheorghe Ursu

va urma...

Garduri

Probabil la început oamenii le-au construit ca să-şi protejeze culturile agricole de animale. Apoi nu numai animalele au fost ţinute la distanţă, dar şi oamenii au putut fi controlati prin împrejmuiri. Gardurile au devenit încet-încet o necesitate. Pe măsură ce polisul se cristaliza şi se structura ele au început să fie şi un bun indicator al ierarhizării sociale.

Gardurile spun multe despre oamenii din spatele lor, ca şi despre mentalitatea comunităţilor dintr-o anumită zonă. Văzute antropologic, ele sînt adevărate repere de studiu al dezvoltării şi devenirii umane. Ar putea fi analizate din multe puncte de vedere, dar două, cred, sînt determinante: gardul ca şi element de protecţie sau separaţie şi gardul ca şi element exhibiţionist. De pildă, istoria diferitelor provincii româneşti se poate citi şi în forma şi structura gardurilor. Dezvoltarea economică, gusturile, fineţurile unei comunităţi se reflectă magistral în ele. Plecînd de la gardul de stuf, lucrat ingenios, dar... extrem de ieftin, trecînd apoi prin gardurile ceva mai elaborate ale sudului, dar lipsite de orice estetică şi ajungînd la cele impozante, cu aspect de cetate, ale Ardealului, gardurile României actuale sînt un barometru excelent a ceea ce sîntem în acest moment.

Micro-gardul, cel de delimitare a unei proprietăţi, e oglinda proprietarului. În comunităţile sudate puternic gardurile aproape lipsesc. Cînd oamenii nu au foarte multe de ascuns nici gardurile nu sînt foarte înalte. În comunităţile eterogene sau puternic uzate istoric, gardurile ajung să fie mici fortăreţe în spatele cărora nimeni nu ştie ce se întîmplă. Şi materialele din care sînt făcute spun cîte ceva despre proprietari: modestia preferă materialele naturale, prelucrate sumar şi transformate în elemente de gard, în timp ce aerul aristocratic transformă gardul în element de afişare a statutului social. Fierul forjat, zidăria meştesugită şi elementele decorative complexe sînt aici elementele constituente indispensabile. În România începutului de secol XX gardul ca şi element estetic era la început. Dezvoltarea economică de pînă la al doilea război mondial a însemnat şi o rafinare continuă a gusturilor "creatorilor" de garduri. Bucureştii interbelici, dar nu numai ei, au atins apogeul în materie de rafinament al gardurilor şi porţilor. Au venit apoi anii cenuşii ai comunismului în care estetica a murit aproape definitiv. Trebuia ca oamenii să fie toţi la fel. Gardul a însemnat atunci delimitarea de politic, elementul de protecţie şi intimitate. Astăzi, gardurile cu aer aristocratic au reapărut. Fierul forjat îşi reintră în drepturi din nou, fiind elementul care anunţă mai degrabă parvenirea decît bunul gust.

Macro-gardul, aparător sau, dimpotrivă, separator, are o istorie lungă. De la Marele Zid Chinezesc şi pînă la Zidul Berlinului, trecînd prin zidurile cetăţilor de aiurea şi ajungînd, în final, la gardurile de sîrmă ghimpată ale lagărelor de pretutindeni, gardul "politic" a însemnat frică, supunere, control. Cele două extreme, teama că gardul ar putea ceda şi dorinţa de a trece dincolo de gard, reprezintă intervalul în care umanitatea s-a "mişcat" timp de milenii. Oamenii şi-au făcut garduri înalte de frică, sau, dimpotrivă, au încercat să spargă gardurile făcute de alţii, din dorinţa de libertate. Astăzi macro-gardul începe să-şi piardă din funcţia politică şi s-o cîştige pe cea turistică.

Înalte sau scunde, opace sau transparente, calde sau reci, gardurile mi se par un subiect de fotografiat extraordinar. Am strîns, în timp, cîteva imagini cu garduri "calde". Le puteţi vedea aici.

Fotografia de joi - treizeci şi nouă

- Două fete aşteptînd să treacă o ploaie de vară, Litohoro, Grecia, 2002 -