2010

Anul care vine peste cîteva ore nu va fi mai bun dacă noi nu vom încerca să fim mai buni. Vă urez din toată inima să încercaţi şi să reuşiţi să fiţi mai buni, să acordaţi mai mult timp lucrurilor mărunte şi simple dar care dau cu adevărat culoare vieţii, să vă petreceţi mai mult timp alături de cei pe care-i iubiţi, să închideţi televizoarele şi să citiţi cărţi bune, să întoarceţi capul către cel de lîngă voi aflat la ananghie, să vă solidarizaţi cu micile sau marile probleme ale celor din jur puţin mai mult şi, nu în ultimul rînd, să deveniţi mai conştienţi că România nu e un nume abstract, ci tot ceea ce ne înconjoară şi de foarte multe ori ne enervează, iar acest concept abstract se poate schimba în bine doar prin voinţa şi cu efortul nostru, că nimeni n-o va face dacă noi n-o vom face. Să aveţi parte de sănătate, bucurii de tot felul şi multă linişte, dar nici prea multă ca să nu devină un an monoton. La Mulţi Ani!

O retrospectivă în imagini a anului 2009 se află aici.

Fotografia de joi - treizeci

- Dimineaţă de iarnă cu oameni mergînd spre biserica din Centrul Civic din Braşov, ianuarie 2001 -

Cioburi de comunism românesc (#10) - Banditul Vasile Motrescu

"Vineri, 3 aprilie 1953 (Vinerea Paştilor)

Amărît şi plin de gînduri am petrecut si această zi, de cum m-am sculat am ieşit la soare şi citesc în Biblie şi mă gîndesc că vin Sfintele Paşti şi sunt aicilea.

Paşti petrecut în necaz. Sunt disperat şi fără nicio nădejde, trăiesc şi eu din mila Domnului, pînă se va îndura Dumnezeu şi mă va strînge de pe pămîntul celor vii.

Stau la Soare şi ma gîndesc la cei dragi de acasă, cum de Paşti orice suflet cît de sărac şi tot se bucură cel puţin de libertate şi el la un loc cu toţi oamenii. Numai eu stau pe pustii şi îmi plîng păcatele singur şi fără nicio mîngîiere, flămînd, trist, deznădăjduit, cu mintea încordată, acuzînd şi iertînd tov. de viaţă şi pe toţi vrăjmaşii sufletului meu.

Cît năcaz, cîtă trudă, durere, suferinţă, oboseală şi gînduri fără niciun rost au întîmpinat într-aceştia 4 ani de prigoană, temniţă şi captivitate, trupul meu istovit şi mintea mea obosită. Nu există fiinţă de om pe suprafaţa pămîntului să-şi poată imagina viaţa mea de cîine pe care am trăit-o aceşti 4 ani, iaca se împlinesc la 4 aprilie. Spre seară am mai dat o raită în jurul colibei, m-am suit în gruet că zăpada de pe faţă s-a pleşit. În vîrful Gruetului, pe un fag am găsit scris numele meu, încă din 1944 toamna de cînd stam fugar pe aceste meleaguri de frica ruşilor şi atunci am trăit tot greu, dar nu ca acum.

Atunci eram prigonit de ruşi, acum sunt de fraţii mei, de români. Da, stau prigonit de fraţi trădători care şi-au vîndut ţara şi sufletele lor dracilor din Rusia, pe un kg de zahăr şi o litră de ulei şi-au adus ţara în suferinţă, căci acum simte şi pruncul din faşă că trăieşte în Raiul bolşevic. Peste noapte mi-am tăiat lemnele, m-am culcat la ora 24."

Autorul rîndurilor citate se numeşte Vasile Motrescu şi era căutat de Securitate de cîţiva ani, la data cînd nota în jurnal gîndurile de mai sus. Avea în acel moment 32 de ani şi intrase deja în categoria bandiţilor României. Locuitor al Bucovinei de Nord, viaţa lui Motrescu avea să se schimbe complet odată cu intrarea ruşilor în țară, în primăvara lui 1944. Atunci fugise în munţi şi se alăturase unei grupări de partizani antisovietici, gruparea Macoveiciuc. Credea că ruşii vor staţiona temporar în zonă, că americanii vor veni curînd şi el va putea să iasă din nou la "lumină". Dar lucrurile n-au stat aşa. După vreun an, cînd războiul era deja încheiat şi comuniştii încă nu preluaseră definitiv puterea, Motrescu coboară din munţi, în satul natal, Vicovu de Jos, din judeţul Suceava. Se însoară şi are doi copii. Lucrurile par să se aşeze pentru el, cînd, în 1949, află că e căutat de Securitate pentru acţiunile antisovietice de acum cîţiva ani. E sfîrşitul scurtei perioade de linişte şi începutul sfîrşitului.

Povestea ţăranului Vasile Motrescu e fascinantă, nu atît prin acţiunile întreprinse de el în cei 9 ani cît a fost hărţuit de Securitate, cît mai ales prin mentalitatea lui care reiese din paginile de jurnal, scrisorile adresate Securităţii şi versurile de pribegie, din intervalul 1951-1954. Deşi avea numai şase clase, Motrescu era un autodidact, pasionat de lectură şi scris. Avea o voinţă extraordinară, dar şi un gen de idealism sau boemă, ca mulţi tineri din generaţia sa. Umbla cu Biblia în raniţă şi era cartea pe care a citit-o în tot răstimpul cît a fost pribeag prin munţii si pădurile Bucovinei. Credea în libertate şi nu-şi putea imagina viaţa trăită sub comunişti.

Anii dintre 1949 şi 1958 vor fi extrem de zbuciumați pentru Motrescu. Securitatea îl va captura de două ori şi, lăsîndu-l liber, îl va folosi din umbră la deconspirarea altor unităţi de partizani. Motrescu apare în arhivele Securitătii cu un angajament semnat, de aşa zis colaborator, în vederea infiltrării şi demascării partizanilor din munţii Făgăraş, conduşi de Ion Gavrilă-Ogoranu. Securitatea proaspăt înfiinţată era incapabilă să neutralizeze prin forţă grupările anticomuniste din munţi. Confruntîndu-se cu o rezistenţă cu mult peste aşteptări, Securitatea va apela la specialişti ruşi care vor aduce în România metode noi de anihilare, cele mai frecvente fiind crearea de grupări "fantomă" de partizani şi infiltrările lor în grupările adevărate. În anii '50 au existat în România aproape 2000 de astfel de grupări, de la celule de 2-3 partizani la adevărate grupări de rezistenţă de pînă la 2000 de membri. E o parte a istoriei recente trecută prea uşor cu vederea şi neexploatată îndeajuns în termeni de restaurare a moralitătii şi demnităţii românilor. Se vorbeşte prea mult despre solul fertil găsit de ruşi aici, despre moralitatea îndoielnică şi cedarea prea uşoară a părinţilor şi bunicilor noştri în faţa ameninţării roşii. Dar se uită, de cele mai multe ori, că a existat această perioadă de 14-16 ani, pînă aproape de 1964, timp în care mulţi români au spus "nu" comunismului în diverse feluri şi, marea lor majoritate, cu preţul vieţii.

Motrescu nu a trădat, deşi avea un pact cu Securitatea. A existat un moment cheie, cînd, însoţit de securişti deghizaţi în partizani, a intrat în contact cu gruparea Ogoranu. Trădarea era aproape înfăptuită, dar Motrescu şi-a avertizat camarazii în ultima clipă şi a reuşit să-i scape din mîinile Securităţii. Cu timpul preţul pus pe capul lui a crescut enorm. Motrescu era căutat peste tot, nevasta şi tatăl erau anchetati şi supravegheaţi în permanenţă. În 1952 e condamnat " în lipsă" la 23 de ani de închisoare, pentru tîlhărie, instigare publică repetată şi asociere contra liniştii publice. Tîlhăriile erau de fapt contacte cu ciobanii care-i dădeau de mîncare şi care apoi simulau un jaf, pentru a nu putea fi suspectaţi că-l ajută. Răspîndea şi manifeste prin sate, în aşteptarea americanilor. Era singurul mod în care mai putea continua, nu mai exista cale de întoarcere.

În 1955 Motrescu e găsit de trupele de Securitate într-o ascunzătoare. Era împreună cu alt fugar, Gavril Vatamaniuc. Are loc o luptă armată în care Motrescu şi Vatamaniuc împuşcă 3 soldaţi, dar reuşesc să scape. Va fi condamnat la 30 ianuarie 1956, din nou în lipsă, de data aceasta la moarte prin împuşcare, pentru "crimă de acte de teroare". Doi ani mai tîrziu va fi tradat de un sătean şi prins în casa familiei Sfichi din Gălăneşti. Gazdele îl ascunseseră vreme de aproape 3 ani. Va fi dus la Penitenciarul Botoşani, unde, după o anchetă de cîteva luni, va fi executat la 29 iulie 1958.

La începutul anilor '50 harta rezistenţei anticomuniste româneşti avea o mulţime de "pete" în zona munţilor Carpaţi, începînd cu nordul Bucovinei, continuînd cu Mulţii Vrancei, cu Fărăraşul şi pînă în Apuseni. Mii de tineri români s-au jertfit încercînd să oprească barbaria rusească şi mai apoi, pe cea a comuniştilor autohtoni. N-au reuşit. Dar au reuşit să rămînă în memoria colectivă ca una dintre cele mai vii generaţii pe care le-a avut România. Nu e puţin lucru. Pentru că în vremurile acelea atît de tulburi în care trădarea și frica erau omniprezente, cîţiva români au reinventat noţiunile de patriotism şi demnitate.

PS. Cartea folosită la acest articol se găseşte aici.

Ghiţă

Tata îmi dă un telefon şi-mi spune că s-a hotarît să-l taie pe Ghiţă, că nu prea mai mănîncă şi că e şi aşa foarte frig afară, că afumătoarea e deja pregătită şi că vrea şi el, anul ăsta, să se bage în "casă" mai repede. "Sacrificiul" e planificat, aşadar, pentru săptămîna viitoare, sîmbătă. Tata s-a mutat de la oraş la ţară, în Vrancea, între nişte dealuri cu viţă de vie şi alei minunate cu plopi bătrîni. Cînd merg acolo am întotdeauna senzaţia de timp anchilozat: drumurile arată la fel ca în copilăria mea, cu mult praf sau noroi, în funcţie de vreme. Maşini trec rar pe uliţe. Casele oamenilor, în afară de cele cîteva noi, ale stranierilor, arată cam la fel: făcute din chirpici, bolţari sau cărămidă (mai rar), vopsite în alb sau crem şi acoperite cu tablă. Au apărut, ce-i drept, mai peste tot, antene parabolice, un detaliu care face, cumva, diferenţa cu anii de dinainte de '89.

continuarea se află la Liternet, aici.

Fotografia de joi - douăzeci şi nouă

- Sfîrşit de miuţă şi motan alergînd fericit pe o stradă din cartierul Şchei din Braşov, noiembrie 2004 -

Fotografii la minut (#2) - portocale bătrîne

Fără să mă gîndesc o clipă că ar putea fi interpretate în "notă" electorală, portocalele uitate într-o plasă prin cămară au fost delicioase din punct de vedere cromatic şi mi-au servit extrem de bine la un scurt exerciţiu de fotografie la minut, fără pregătiri deosebite, doar o sursă de lumină, un trepied şi un obiectiv cît mai luminos.

Fotografia de joi - douăzeci şi opt

- Copii jucîndu-se la marginea cartierului Şchei din Braşov, martie 2003 -

Proverbe româneşti

PROVÉRB, proverbe, s.n. 1. Învăţătură morală populară născută din experienţă, exprimată printr-o formulă eliptică sugestivă, de obicei metaforică, ritmică sau rimată; zicală, zicătoare, parimie.

Am găsit cîteva proverbe sugestive pentru zglobia noastră istorie balcanică:

Cine rîde la urmă rîde mai bine.
Prostul nu e prost destul daca nu e şi fudul.
Mulţi nerozi pasc vîntul.
E slab de-l bate vîntul.
E mai bine să taci şi să dai impresia că eşti prost, decît să vorbeşti şi să înlături orice dubiu.
etc

Folclorul merită cercetat din cînd în cînd, ascunde lucruri extrem de inteligente sau măcar de bun simţ.

PS. Bufniţa Ion Iliescu a cugetat din nou aseară, vorbindu-ne despre lipsa de cultură politică a candidatului Băsescu. Nici bufniţele nu mai sînt ce-au fost odată...

Fotografia de joi - douăzeci şi şapte

... sînt de fapt două fotografii astăzi, făcute la Vulcanii noroioşi de lîngă Buzău, la interval de 11 ani. Prima e din 1988. Fotografiam de un an, cu un aparat Orizont, pe filme Azo, româneşti. A doua ... după 11 ani, tot pe film, un Ilford XP2 (extraordinar film), cu un Nikon N70. De atunci, din 1999, n-am mai ajuns la vulcani. E o zonă extraordinară, foarte pitorească, un mini-Yellowstone românesc, fotografiat şi răsfotografiat de toată lumea, dar care la fiecare vizită îţi poate arăta o altă faţă. La anul, după alţi 11 ani, ar trebui să încerc şi un pictorial "digital".

Grecia (#1)

Fotografia de joi - douăzeci şi şase

Decembrie spulberat

Ismail Kadare scria în anii '70 cîteva nuvele avînd ca punct central Kanunul, o serie de legi albaneze care a guvernat societatea din nordul Albaniei timp de cinci sute de ani. Kanunul poate părea brutal la prima vedere: una dintre legile nescrise era, de exemplu, ca o familie să-şi răzbune un membru ucis, după minim 30 de zile de la îngroparea mortului. Omorurile deveneau astfel un fel de ping-pong între clanuri, pînă cînd bărbaţii dispăreau complet şi rămîneau numai femeile. Se ajungea la pace greu, după ce cursese mult sînge. În ciuda sîngeroaselor relaţii oamenii se respectau enorm, se iertau unii pe alţii în cele din urmă, dar nu uitau niciodată nimic. Kanunul a fost pus pe hîrtie tîrziu, numai în secolul 19 (intrase în vigoare demult, în secolul 15). Au venit apoi comuniştii şi l-au abrogat, considerîndu-l inuman. Albania a fost măcelărită sistematic de comunişti în următorii 50 de ani, "graţie" unor coduri civile şi penale aberante. Kanunul ar părea astăzi un exerciţiu aproape normal în comparaţie cu legile regimului comunist de la Tirana.

România are parte din nou de un decembrie spulberat. Votaţi cum vă taie conştiinţa. Dar n-ar trebui să uităm cum arăta România în decembrie '89 şi apoi la cele 4 mineriade care au urmat. Măcar atît.

PS. Cartea de care am pomenit se află aici.

Iliescu la al patrulea mandat

Nu vă speriaţi chiar atît de tare, tovarăşul Iliescu nu mai candidează. Îl opreşte o lege nedreaptă care zice că după două ture la Cotroceni trebuie să laşi pe altul (chiar dacă la el, legea, ca oricare alta, românească, a fost mai flexibilă şi l-a lăsat 3 ture). Aşa se face că omul cu o vastă experienţă politică, de 60 de ani, (40 la comunişti, 20 la foşti) se vede acum în postura de a conduce doar din umbră. Nu e rău nici aşa atîta timp cît domnu' Goe e ascultător, latră la comandă şi are ochii ficşi şi placizi. L-am văzut acum două seri pe tovarăşul Iliescu cu o bască de ultimă generaţie, povestindu-ne de ultimele zile ale lui Traian (nu, nu cel care i-a supus pe daci), despre cît de greu i-o fi acum că-şi vede electoratul dus cu nepotul Goe, că, în sfîrşit, cel mai mare rău al ţării e pe cale să dispară. Carevasăzică nu el era răul absolut, ci fostul marinar. Interesant...

După inepţia cu soacra nedată afară din casă (rezultat al unui splendid ricoşeu neuronal în căpşorul timidului Goe), astăzi tînărul candidat ne propune noi teme de reflecţie:

"Nu sunt omul nimănui. Nu mă influenţează nimeni şi nimic. Mă consult cu colegii mei. Celor care au experienţă, le cer sfatul. Când e cineva cu experienţă de 60 de ani în politică, te duci şi-i spui: Ce credeţi, domnul Iliescu, că este bine de făcut? Asta nu înseamnă că mă influenţează în decizii"

Extraordinar... România, mai suportă-l 5 ani pe Iliescu şi gata!

Dulce Românie, e de rău (numai cu acordul electoratului PNL)!

Domnule Băsescu, aţi pierdut un vot

Domnule Preşedinte,

În 1996, la aflarea rezultatului alegerilor, speranţa că, în sfîrşit, România o să se schimbe profund, pînă la nivel celular, a fost uriaşă, sentiment pe care l-a avut majoritatea oamenilor tineri din ţara aceasta, cred. Ce sentiment odios am avut 4 ani mai tîrziu, cînd, după ce Emil Constantinescu a îngropat speranţele românilor care-l votaseră, am mers la vot şi am pus ştampila pe Ion Iliescu, de frica lui Vadim Tudor. N-am să uit niciodată scîrba şi ruşinea pe care le-am simţit în acea duminică neagră. Şi a venit un nou moment al speranţelor, poate şi mai puternice decît cele din 1996, cînd, creditat clar cu şansa a doua, l-aţi învins pe Adrian Năstase. Am ştiut atunci, ca şi în '96, că decizia de a rămîne în România n-a fost greşită, deşi existaseră pînă la momentul acela numeroase ocazii de a pleca din ţară, fiind de profesie inginer de calculatoare.

Au trecut 5 ani şi, pentru prima oară, mă gîndesc că acea decizie a fost greşită. România pe care ne-aţi propus-o la începerea mandatului dumneavoastră, nouă, celor care v-am votat, punîndu-ne din nou speranţele în omul providenţial, arăta mult mai bine pe hîrtie, decît cea în care trăim astăzi. Sentimentul că s-au mai dus 5 ani în care se puteau face atît de multe şi s-au făcut atît de puţine este covîrşitor şi mi-e teamă că dumneavoastră n-o să-l puteţi percepe cu adevărat niciodată, aşa cum nici Emil Constantinescu nu a înţeles de ce românii au încetat brusc să-l mai iubească. Cotroceniul, din nefericire, a devenit locul din care România arată complet diferit faţă de cea reală. Cum arată România mea, domnule preşedinte, România pe care speram s-o schimbaţi în 5 ani, şi care, da, sînt 5 ani, nu 5 luni, adică o perioadă nu tocmai scurtă?

În România mea oamenii sînt extrem de bătrîni şi bolnavi. Spitalele sînt locuri în care e mai bine să nu ajungi, asta dacă eşti, bineînţeles, suficient de norocos sau bogat. Am avut în familia mea o operaţie foarte dificilă şi ştiu cum arată un spital românesc pe dinăuntru. Extrem de rău. Nu cred că ştiţi foarte bine acest lucru pentru că, în momentul în care aţi avut nevoie de o operaţie, aţi apelat la serviciile medicale din Austria. Nici învăţămîntul nu stă mai bine. Cu un învăţămînt de stat complet neperformant, cu miniştri agramaţi care au "mutilat" conceptele de performanţă, corectitudine, inteligenţă şi cu fabrici private de diplome, tinerii români care termină liceul sau o facultate arată extrem de prost, în comparatie cu confraţii lor din Germania sau de aiurea. În România mea se moare împuşcat pe stradă sau în magazin, fără ca poliţia să facă mare lucru. Pare un western prost, neamuzant, în care sheriful a pactizat complet cu cowboyi. Da, mai nou mi-e frică să mă plimb prin oraşul meu, în care, în ultimii ani au murit cîţiva oameni în jafuri armate, lucru care n-a deranjat pe nimeni. România mea e foarte murdară, domnule preşedinte, e aproape o groapă uriaşă de gunoi. Turismul nu poate înflori într-un astfel de loc. Munţi, cîmpii, văi de ape, totul se sufocă de plastic şi mizerii, de manele şi mititei, devenite embleme naţionale. Clădiri de patrimoniu rase cu buldozerul de rechinii imobiliari, munţi defrişaţi la ras în Apuseni, Harghita, Braşov, Moldova, drumuri de coşmar, oameni violenţi sau debusolaţi, asta e România prezentului. V-am auzit aseară la TVR povestind de cîte autostrăzi sînt în construcţie la ora aceasta. Da, se lucrează, dar cu ce ritm, la ce preţ şi cu ce calitate? Aţi condus vreodată, în ultimii ani, vara, de la Bucureşti la Braşov, pe timpul lucrărilor la centura Ploieştiului şi de pe Valea Prahovei? Nu cred. Sau dacă da, cu siguranţă girofarurile din escortă v-au făcut loc printre miile de maşini anchilozate într-un trafic infernal, în care 160 de km îi parcurgi în 5 ore.

V-am auzit în campania electorală pronunţînd cuvîntul Grivco de sute de ori, pomenindu-i pînă la exasperare pe Vîntu şi Voiculescu, ca marii şi adevăraţii gestionari ai acestei ţări. Domnule preşedinte, de ce pomeniţi zilnic de foşti turnători, de mari experţi în tunuri economice, de toată această cangrenă a României, dacă nu puteţi şi n-aţi făcut nimic s-o asanaţi. De ce televiziunea publică e aservită politic în modul cel mai flagrant şi ruşinos? De ce dosarele de la Revoluţie şi mineriade zac închise în cine ştie ce birouri, după 20 de ani? De ce domnul Iliescu poate să rămînă liber după miile de morţi sau mutilaţi din anii '89-'90? Ce mai înseamnă astăzi cuvîntul justiţie?

Lista aceasta de întrebări e nesfîrşită. Din nefericire, România mea e foarte sumbră, din multe puncte de vedere, toate esenţiale pentru mine. Am un copil de cîteva luni şi, da, ştiu că el va trebui să crescă în altă parte, să scape de toate mizeriile şi inconforturile cotidiene provocate de o societate deformată şi bolnavă. Aţi fi putut face enorm de multe lucruri, domnule preşedinte, dar, de cele mai multe ori, totul a rămas la nivel declarativ. Nu pot să nu vă mulţumesc pentru gestul simbolic de condamnare a comunismului. Păcat că sala în care aţi ţinut acel discurs era plină de foşti comunişti în libertate.

Peste două zile sînt alegeri. N-o să votez în primul tur cu nici unul dintre cei trei grei. Nu vă mai pot vota pentru toate motivele expuse mai sus. Experimentele cu lungime de 5 ani au devenit extrem de frustrante şi simt că îmbătrînesc aşteptînd să se întîmple o minune cu ţara asta. Cu ceilalţi doi nu am cum să votez pentru că nu pot vota minciuna sau propaganda ieftină. Şi atunci, bunăoară, am o mare problemă, nu ştiu cu cine să votez, pentru că România lui Băsescu, după 5 ani de Băsescu, nu poate propune nici un candidat votabil, cu şanse reale de a deveni preşedinte. E o situaţie care e echivalentă, aproape, cu a nu merge la vot. Păcat.

Fotografia de joi - douăzeci şi cinci

- Peisaj din satul Peştera, judeţul Braşov, septembrie 2009 -

Zîmbete în piatră la castelul Peleș

La rubrica "Jurnal de călătorie" de la Liternet, mi-a apărut o serie de fotografii cu statuile din parcul castelului Peleș.

Fotografiile, la o rezoluție mai bună se află și aici.

Fotografia de joi - douăzeci şi patru

- Doi şi un plop, Dâmbul Morii, Braşov, octombrie 2008 -

Refresh la valori

Un prieten, Răzvan Prepeliţă, mi-a trimis rîndurile de mai jos. Am vrut să scriu despre marele Dinică, dar mi s-a pus un nod uriaş în inimă. N-am mai putut să zic nimic...


Am dat refresh pe un site zilele acestea, de parcă aş fi pierdut ceva acolo şi nu mai reuşeam să îl găsesc. Apăreau acolo ştiri electorale ori tot felul de întîmplări care mai de care mai ciudate, apăreau rezultate din diverse sporturi şi imagini din tot felul de concerte. Mă opream mereu la aceeaşi ştire căutînd în zadar. Ea cobora, nestingherită, parcă vrînd să fie lăsată în pace, în timp ce era asuprită de prioritatea latest news-urilor. “Starea lui Gheorghe Dinică e gravă”, apoi un adjectiv adăugat propoziţiei ridica din nou ştirea din maldărul de anunţuri: “ Starea lui Gheorghe Dinică e extrem de gravă”. Oftam şi continuam să apăs nenorocitul de F5 de parcă aş fi stat pe holul spitalului ori la căpătîiul marelui actor întrebînd pe holurile reci: “ Cum e, domnule doctor? Cum se simte?”

Acum ştirea e sus. E titlul de care îmi era frică. De acum refresh-urile vor rămîne doar în inima noastră. Ce mă sperie cel mai mult e faptul că sînt din ce în ce mai puţine titluri care, peste ani, vor fi trăite cu atîta durere în suflet de naţiunea noastră. Că nu vine nimic din urmă. Că ei, cei mai iubiţi, sînt din ce în ce mai puţini. Ca va veni o zi, cînd nu vom mai avea pentru cine să dăm refresh în ţara asta.

Cum arată România (#14) - Domnul Tomi din Homorod

Vecinii îi spun nea' Tomi. E bătrîn, abia se mai mişcă, are aproape 80 de ani şi e unul dintre cei 13 saşi care au mai rămas în comuna Homorod din judetul Braşov. Jovial la faţă, dar cu o umbră de tristeţe pe care n-ai cum să n-o vezi, domnul Tomi ne deschide poarta bisericii-cetate din localitate şi începe să ne povestească cîte ceva despre istoria locului...

Biserica e veche, din secolul al XIII-lea (la fel şi rămăşiţele de frescă din camera aflată la baza turnului principal al cetăţii), înconjurată de ziduri groase de 3m, contruite după vreo 2-300 de ani după terminarea construirii bisericii. Fortificaţia rezultată se zice că n-a fost niciodată cucerită în lunga-i existenţă. E şi greu să-ţi imaginezi cum ar fi putut fi cucerite asemenea ziduri impunătoare. Bătrînul Tomi stă pe o bancă în biserică şi aşteaptă liniştit să urc în turn. Au mai venit doi turişti englezi, dar la vederea treptelor înguste şi abrupte care duc sus, în vîrf, refuză să urce.

Încerc să le traduc cîte ceva din spusele gazdei: înainte de război satul avea cîteva mii de saşi şi foarte puţini români, acum sînt în jur de 1700 de ţigani, vreo 300 de români şi numai 13 saşi. Ceauşescu i-a vîndut pe toţi guvernului german, preţul pe cap de sas fiind de 18000 de mărci. Satul s-a golit încetul cu încetul, locurile rămase fiind repede umplute de ţigani. După 23 august '44, prin iarna lui '45, au intrat ruşii în sat şi au început deportările locuitorilor de etnie germană, în Siberia. Tomi avea 17 ani, vîrsta limită de la care erai luat din casă, urcat în vagonul de vite şi trimis la muncă în Rusia. În dimineaţa în care au intrat ruşii în curte pentru a-i lua pe bărbaţii din gospodărie, el s-a ascuns în şura din spate. A rămas acolo pînă spre seară cînd a fugit în pădure (tatăl său a avut însă ghinion şi a fost luat). A trăit de unul singur prin păduri pînă în primăvară, cînd ruşii plecaseră din sat şi a putut să se întoarcă acasă.

Au urmat ani grei, în care statul le-a băgat în casă chiriaşi ţigani, iar el şi familia au trăit într-o cameră aflată la demisol. Mai tîrziu, după ce s-a însurat, nenorocirile au continuat: nevasta, pîrîtă că ar asculta posturi de radio străine, a fost anchetată în repetate rînduri la Cluj şi Bucureşti, închisă într-un sanatoriu psihiatric şi, în cele din urma, eliberată, a rămas cu grave probleme de sănătate. Domnul Tomi se opreşte din cînd în cînd şi izbucneşte în plîns. Îi e dor de copiii aflaţi în Germania, care nu apucă să vină acasă decît de 2 ori pe an. El n-a vrut să plece din Homorod niciodată pentru ca nu s-ar fi putut obişnui cu viaţa din Germania. Nici băieţii lui, plecati de ani de zile, n-o duc tocmai bine şi nu se simt integraţi. Casa lor e tot aici, din păcate sau... din fericire. Acum trăieşte din te miri ce, are nişte pămînt dat în arendă, undeva departe, pentru că primarul n-a "putut" să-i dea înapoi pămîntul din sat şi l-a reîmproprietărit cu pămînt aflat mult prea departe pentru puterile lui. De pe cîteva hectare cultivate cu grîu primeşte cîteva sute de kilograme. Mai cultivă cartofi şi cu asta rezistă de pe o zi pe alta.

Turnul cetăţii e impresionant: înalt de vreo 50 de metri, e o demonstraţie de măiestrie în îmbinarea pietrei şi lemnului. Urc încet şi cu mare atenţie prin semiîntuneric, pe scări solide dar foarte abrupte şi înalte. Clopotniţa e pe structură de stejar, cu bîrne uriaşe prinse cu cuie groase, tot de lemn. Nu se vede fier la nici o îmbinare, doar piatră şi lemn. De jur împrejur dealuri şi cîmpuri verzi cît vezi cu ochii. Case cu porţi înalte, uliţe largi şi o linişte care-ţi merge la inimă. Cobor încet, îl iau pe domnul Tomi în maşină şi-l duc acasă, la cîteva sute de metri. La despărţire, cu lacrimi în ochi, bătrînul îmi spune: "să nu ne uitaţi niciodată".

Fotografia de joi - douăzeci și trei

Voi continua seria fotografia de joi pentru că cineva mi-a spus că îi pare atît de rău că s-a terminat... iată deci că nu s-a terminat, cel puțin pentru o perioadă.

- Întîlnire, pe un deal uitat de lume, undeva lîngă Brașov, 1987 -

PS. Acum puteți vota tot ce vă place sau nu vă place!

Fotografia de joi la final

Seria fotografiilor de joi s-a încheiat la numărul 22. Experienţa Liternet cu "una pe săptămînă" a fost extrem de interesantă pentru mine, atît prin prisma aşteptării zilei de joi (nu am ştiut nici eu ce fotografie va fi selectată de redacţia Liternet dintr-un grup foarte eterogen), cît şi prin numărul de voturi şi notele primite. Au fost imagini la care ţin foarte mult şi care au fost "slab" apreciate dar şi unele la care, efectiv, nu m-am aşteptat să primesc note extrem de bune. Au existat şi unul sau doi "critici" care mi-au dat nota 1 constant, lucru care m-a amuzat teribil! Le mulţumesc celor care au fost obiectivi şi perseverenţi în a-mi vedea fotografiile.

Galeria cu toate imaginile apărute în seria joi se află aici.

Fotografia de joi - douăzeci şi doi

Fotografia cu numărul douăzeci şi doi a apărut astăzi la Liternet, aici.

- După amiază de iarnă la Brezoi, Vîlcea, decembrie 2005 -

Cum arată România înainte de alegerile prezidenţiale? (#13)

Dac-ar fi să cîntărim România după privirile bătrînilor din parcuri rezultatul ar fi extrem de sumbru, în ton cu imaginea ponosită a celor ce-şi petrec cîteva ceasuri pe o bancă, jucînd o tablă sau privind spre nicăieri, evadaţi din cubiculele de beton oferite gratis de regimul comunist, pe vremea cînd erau tineri şi încrezători în viitorul luminos promis de marele cîrmaci. Au trecut cîteva zeci de ani. De marile promisiuni s-a ales praful, iar viitorul nu mai înseamnă nimic pentru ei. Nici cei tineri nu arată cu mult mai bine: sportul naţional în cartiere e băutul berii şi spartul seminţelor, pălăvrăgeala fără de sfîrşit, gargara şi miştoul. Maşinile second-hand, fotbalul, politica şi economia sînt capitolele la care ne pricepem cel mai bine. Ce mai înseamnă România? Vreo 300 de km de autostradă, o reţea de căi ferate expirate, care-au făcut din mersul cu trenul unul din sporturile extreme practicate în masă, sute sau mii de şcoli fără avize sanitare, spitale în care se moare cu zile, în care plicul cu bani a devenit cartelă de deschis uşi, peisaje dezolante sufocate de gunoaie, munţi despăduriţi, oraşe asasinate arhitectural, drumuri coşmăreşti, mentalităţi modificate genetic... toate astea, greu de cuprins în cuvinte, reprezintă, foarte concret, faţa nefardată a României. De care, acum, că vin alegerile, vor să se ocupe toţi candidaţii la scaunul moale de Cotroceni. Plouă din nou cu promisiuni, deşi parcă mai moderat ca acum 5 ani. Se vehiculează programe economice îndrăzneţe, se dau coate în gură, se practică denigrarea din toate poziţiile, se înjură cu la uşa cortului, eşti violentat de portretele nereuşite ale candidaţilor, se consumă energii uriaşe pentru a ţi se arăta exact care e pătratul pe care trebuie să pui ştampila. Pătratul acela e gol, din păcate, sau cel puţin eu n-am priceput care e. Nu sună bine că după 20 de ani de la profeţiile tătucului Brucan, să fim încă la ani lumină de ceea ce zicea el c-o să se facă în vreo 25. A greşit-o rău de tot tovarăşul profesor!

Fotografia de joi - douăzeci şi unu

Fotografia cu numărul douăzeci şi unu mi-a apărut astăzi la Liternet, aici.

- Peisaj de iarnă, cu ţurţuri şi biserică minusculă, decembrie 2007 -

Nouă ne place toamna

Cri-cri-cri, toamnă gri... tare-mi vine să hibernez aşa vreo cîteva zeci de ani, ca să treacă toţi băseştii, vadimii, geoanele, hrebenciucii, crinii otrăviţi, opreştii, gigeii, goagălii, bercenii, păuneştii, toţi mitocanii şi idioţii care par nemuritori în ţara asta... Cît or să mai dureze, oare? Aveţi vreo părere? Dacă da, scrieţi un comentariu, eu mă tot gîndesc la ce e de făcut, dacă mai e ceva de făcut... Nu mai am idei, speranţe, încep să am, din păcate, doar certitudini (da, ştiu, certitudinile nu-s bune la creier), că ţărişoara asta e pe veci pierdută. Daţi-mi contra argumente!

Fotografia de joi - douăzeci

Deși cu 2 zile întîrziere, pentru că am fost plecat la "capătul lumii" și n-am avut Internet (guess where, în Germania :-)))), anunț acum fotografia cu numărul 20, apărută acum 2 zile la Liternet.

- Rufe puse la uscat, într-o gospodărie din satul Peștera, de lîngă Brașov, octombrie 2005 -

Concurs de fotografie - Kaptura

S-a întîmplat să cîştig etapa a 3-a a concursului de fotografie "Kaptura" organizat de site-ul ioanchirila, cu imaginea de mai sus. Concursul are 8 etape, săptămînale, în urma cărora, 8 imagini vor intra în finală. Anunţul se află aici.

Fotografia de joi - nouăsprezece

A mai trecut o săptămînă aşa că astăzi mi-a apărut o nouă fotografie la Liternet, aici.

- Oameni traversînd un cîmp de cereale, la marginea satului Sânpetru, mai 2005 -

Insula unde apusurile de soare se aplaudă

Stau de vreun sfert de oră aşezat pe o bordură de piatră albă, cu ochii în largul mării. Lumina de crepuscul se face tot mai roşiatică şi aruncă un val sîngeriu peste pereţii falezei de sub mine, adîncă de cîteva sute de metri. Nu-mi pot dezlipi ochii de la peisajul ireal pe care-l am în faţă: o potcoavă gigantică de lavă vulcanică înconjurată din toate părţile de ape, iar în faţă, la cîţiva kilometri, o altă insulă, pustie, neagră, dezgolită de vegetaţie, înspăimîntătoare. Undeva în larg, un vapor cu pînze pare că doarme. Sînt ultimele raze de soare şi liniştea înserării îmi porunceşte parcă să respir cu atenţie, să nu tulbur în nici un fel clipa de magie care a pus stăpînire pe pămînt, pe casele din jur, pe oameni. În preajmă, pe terase, pe bolovani, stînci, băncuţe, oriunde e un loc unde poţi sta jos, în aceeaşi linişte desăvîrşită, stau cîteva zeci de oameni, tineri şi bătrîni, toţi încremeniţi cu ochii în depărtările purpurii, dîndu-mi senzaţia de scenă de teatru postmodern şi romantic totodată, fără actori în carne şi oase, dar cu un protagonist omniprezent: natura din jurul nostru. Soarele intră în mare, încet, încet, animînd audienţa. E un moment unic, aplaudăm cu toţii căderea cortinei, splendoarea unei clipe deja trecute, dar întipărită în memorie pentru totdeauna. Apoi, la fel de încet, aerul se umple de zumzet de voci, de freamăt de oameni, de veselie. Vaporul se trezeşte şi începe să se apropie de ţărm. Rămîn încremenit multă vreme sub un cer pe care se aprind stelele una cîte una. M-aş culca pe jos, acolo, în plină stradă, ca să pot vedea cerul şi apa aşa cum ştiu că n-o să le mai văd de altundeva niciodată. Deşi pot să număr pe degetele de la o mînă orele dormite în ultimele 3 zile, deşi o oboseală de plumb îmi dă tîrcoale, încerc să nu mă dau bătut. Mă ridic de jos şi pornesc în explorarea oraşului în care am "aterizat" acum ceva mai bine de o oră. Sînt în micuţul oraş Oia de pe insula Santorini.

continuarea o găsiți aici, iar fotografiile din articol, la o rezoluție mai mare, aici.