Nu te mişca

Ochii bărbatului privesc în gol prin fereastra pe care picăturile de ploaie şiroiesc. Are barba căruntă şi ochii obosiţi, încercănaţi. Face cîţiva paşi în spate, apoi se întoarce din nou la fereastră. Jos, o curte în formă de cruce. În mijloc, o femeie stînd pe un scaun. Plouă neîncetat. Femeia e încălţată cu pantofi roşii. El mai priveşte o dată înspre ea, dar ea a dispărut. Sîntem în anticamera unei săli de operaţii. O femeie medic iese din sala de operaţii şi se apropie de el. Amîndoi sînt îmbrăcaţi în halate albastre-verzi. Bărbatul îşi ascunde cu greu neliniştea în faţa femeii care vrea să-i spuna ceva. E clipa decisivă, bariera care desparte două lumi, momentul de unde nu mai exista nici un fel de întoarcere. Femeia dă să deschidă gura şi să înceapă să vorbească. Bărbatul are un reflex de spaimă şi-i porunceşte: "nu te mişca". Ştie ca vestea pe care ar putea-o primi ar însemna al doilea lui sfîrşit...

...pentru că primul fusese cu 16 ani în urmă, cînd se îndrăgostise nebuneşte de o necunoscută, o femeie ciudată, trăind singură la periferia oraşului în care el era medic. Se întîmplase să rămînă în pană cu maşina în acea periferie, iar ea îl ajutase cu telefonul din casa ei, aflată în apropiere. Femeia e săracă şi puţin frumoasă, la prima vedere. El, toropit de căldură, agitat, puţin băut, uită de el, de lumea formalităţilor, de tot. Povestea de dragoste începe cu o luptă între cei doi. Femeia e tăcută şi supusă. Are inteligenţa de a intui prăpastia socială dintre ei. Omul va pleca, dar se va reîntoarce apoi cu regularitate. Ea ştie să-l aştepte şi ştie să-l facă fericit în puţinul timp pe care-l au la dispoziţie. Lucru pe care soţia lui nu reuşeşte să-l facă. Relaţia soţilor e sterilă, de faţadă. Lumea în care se învîrt e cea a banilor, a măştilor. El e obosit şi cu gîndul la ea, cea care are puterea magică de a-l face sa rîdă. "Am violat o femeie" scrie el pe nisipul plajei, într-o dimineaţă. Cealaltă, soţia, trece peste litere, fără să le citească, şi intră în mare. E disperarea din el, scrisă cu litere uriaşe, în nisip. Disperarea va înflori apoi cînd va afla ca ambele femei din viaţa lui sînt însărcinate. "Păstrează-mă", îi şopteşte iubita. I se va naşte doar copilul legitim... Au trecut 16 ani. Iar el asistă mut de durere, neputincios, la operaţia fiicei lui, accidentate grav de o maşină.

Povestea de acum 16 ani încă îi dă tîrcoale. Femeia cu pantofi roşii a dispărut. E doar scaunul gol şi ploaia care cade pe el. Bărbatul scoate dintr-un sertar o pungă în care se află un pantof roşu. Celălalt a plecat acum 16 ani... Femeia medic iese din sala de operaţii şi îi dă vestea cea mare, fetiţa a trecut cu bine operaţia. El abandonează pantoful in mijlocul curţii, se întoarce şi pleacă.

PS. Aceasta e povestea pe scurt a filmului Non ti muovere.

Planeta Hong Kong (#4)

... Mă aflu în avionul care mă duce spre casă. Închid ochii şi încerc să aţipesc. N-am mai tras un somn bun de multe zile, iar "astăzi" voi fi pe drum peste 25 de ore. O stewardess-ă asiatică îmi zîmbeşte stereotip şi-mi dă de băut nişte suc. Lîngă mine un tînăr indian, vorbind o engleză impecabilă, îi povesteste prietenului meu despre criza mondială care a afectat şi fabricile de jucării din Belgia, el tocmai întorcîndu-se de la un tîrg de jucării din Hong Kong. Pe ecranul televizorului ruleaza ultimul film al lui Woody Allen, Vicky Cristina Barcelona. Trecem peste Himalaya şi timp de mai bine de o oră avionul tremură din toate încheieturile. Javier Bardem pilotează şi el un avion, prin mijlocul unei furtuni, ducîndu-şi "amicele" către tărîmul plăcerilor. Doar că la el se mai pot trage duble, în caz ca nu iese bine din prima...

Nebunia numită Hong Kong nu-mi dă pace. Un bătrîn se uită trist înspre aparatul meu de fotografiat. Apăs declanşatorul în clipa în care realizez că i-am tulburat gîndurile. E la doi paşi de un templu, într-un mic parc în care e linişte şi lumea pare să vină aici ca să respire. Mulţi dintre oamenii de pe bănci sînt descălţaţi. Unii joacă şah. Alţii fumează. Au priviri triste. Se uită prin tine, parcă. În templu ard beţisoare parfumate. Două fete tinere fac poze la intrare. Cîţiva credincioşi se roagă, înăuntru, undeva în semi-întuneric. E linişte multă. N-am mai avut "revelaţia" asta demult. Ies apoi în stradă. La cîţiva metri dau de tarabe cu jucării erotice, apoi de o piaţă de legume. Încerc să ajung pe insulă. Peste cîteva ore locul ăsta va fi o amintire.

Un magazin cu fotografii mari, înrămate, îmi face cu ochiul. Vinzătoarea vorbeşte o engleză bunişoară, spre surprinderea mea. Îmi arată diverse fotografii şi-mi povesteşte cîte ceva despre ele. Una e făcută în ultima zi de "viaţă" a vechiului aeroport care avea pista atît de aproape de oraş (de fapt oraşul se apropiase de el atît de mult) încît avioanele păreau să atingă blocurile cu aripile. O imagine spectaculoasă: un ditamai avionul trecînd printre nişte blocuri bătrîne. Nelipsitele frînghii cu rufe puse la uscat, la ferestrele clădirilor, ca o emblemă a furnicarului Hong Kong. Acum aeroportul s-a mutat pe o insulă, pistele sînt "artificiale", adică facute deasupra oceanului, la kilometri buni de oraş... Fotografia e extraordinară. La fel ca ea sînt multe altele. Panorame ale oraşului, portrete, străzi.

Ajung pe strada cu restaurante europene. Mi-e sete şi mă opresc să beau o bere. E muzică pretutindeni şi multă lume veselă. Se bea la greu, unii au mari probleme cu echilibrul. Taxiurile trec încontinuu aducînd forţe proaspete. Oraşul nu mai are timp de dormit, cine ar veni la Hong Kong să doarmă?

E ceaţă multă în jurul meu. Cum de am ghinionul ca tocmai azi să prind o zi atît de proastă? Sînt în vîrful "dealului" de unde, cică, se vede cea mai spectaculoasa panoramă a zonei. Doar trei fete se prăpădesc de rîs şi-şi fac poze una după alta... Oare lumea asta chiar nu mai vrea să doarmă deloc? Deschid ochii. E tot ceaţă. Aeroportul Internaţional Otopeni, luminat ca un cămin cultural. Un vameş mă întreabă daca n-am ceva de declarat, e tîrziu şi probabil nu şi-a făcut norma de ciubucuri. Bun venit acasă!

Sfîrşit.

PS. Un album cu oameni din Hong Kong e aici.

Cioburi de comunism românesc (#3)

Piteşti - locul care n-ar fi trebuit să existe

Comunismul secolului XX este sinonim cu teroarea. Lenin a fost cel care a spus răspicat că ei, comuniştii, îşi ating obiectivele distrugînd prin violenţă vechea ordine socială. Aceasta n-a fost o lozincă, ci realitatea crudă. Bilanţul terorii, după un secol de comunism, e înfiorător: 6 milioane de morţi sub Lenin, 10 milioane de morţi sub Stalin, 18 milioane de persoane trecute prin Gulagul rusesc (nu se stie exact cîte au ieşit cu viată), sute de mii de morţi şi deportaţi în Polonia, Estonia, Lituania şi Letonia. 2 milioane de oameni trecuţi prin Gulagul românesc! 70 de milioane de morţi în China, 1.7 milioane de morţi în Cambodgia dintr-o populaţie de 8 milioane, 2 milioane de morţi în Coreea de Nord, 1.5 milioane de morţi în Afganistan etc

Cifrele de mai sus sînt mai mici decît în realitate. Ele arată, oricum fără nici un fel de dubii, ce a însemnat comunismul pentru omenire. Nostalgicii ar trebui să facă un efort şi să realizeze enormitatea acestor cifre, seci, la prima vedere.

În România, Gulagul comunist a atins paroxismul la Piteşti. Pentru covîrşitoarea majoritate a românilor Piteşti este oraşul în care se construiesc nişte maşini. Istoria acestui loc e însă mult mai tristă şi puţin ştiută. La penitenciarul din zonă, au avut loc între 1949 şi 1951 acţiuni de reeducare a deţinuţilor prin metode de tortură greu de imaginat şi despre care e şi mai greu de povestit. Alexandr Soljeniţîn a spus despre Piteşti că a fost "cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane". Fenomenul Piteşti, aşa cum a fost el numit de către Virgil Ierunca, a constat într-un proces de tortură prelungită a deţinuţilor politici anticomunişti, pe parcursul a săptămîni sau luni, tortură aplicată de către alţi deţinuţi, trecuţi şi ei, la rîndul lor prin fazele de tortură şi ajunşi, în cele din urmă, torţionari. Scopul acestor metode nemaiîntîlnite a fost multiplu: obţinerea de informaţii suplimentare despre activitatea împotriva regimului (cei torturaţi fiind în mare majoritate studenţi legionari), amputarea morală printr-o adevarată spălare a creierului cît şi anihilarea fizică a victimelor. Dintre cei aproximativ 1500 de studenţi trecuţi prin acest "experiment", au decedat între 40-70, iar alte cîteva sute au rămas cu importante sechele fizice.

În episodul următor voi încerca o sinteză a acţiunilor de la Piteşti, cît şi a urmărilor în plan social şi politic survenite după această teribilă perioadă.

Căutînd să aflu mai multe detalii despre fenomenul Piteşti am dat de un articol al unui martor al Piteştiului, in revista Memoria, nr. 3-4/2003. Nicu Ioniţă, medic de profesie, supravieţuitor al "reeducării" de la Piteşti, transcrie mărturia unui coleg ramas "afară", mărturie care i se pare mai teribilă decît ceea ce îndurase el în închisoare:

"Dragul meu, de tine a fost bine, te-au arestat, te-au închis şi ţinut departe de toate frămîntările ce au urmat şi de care noi, cei rămaşi în libertate, am avut parte. Noi am fost chinuiţi, umiliţi, batjocoriţi şi ocupaţi tot timpul cu şedinţe peste şedinţe, la orice oră din zi şi din noapte, antrenaţi în tot felul de munci ce nu ţineau de profesia noastră şi, totodată, îndemnaţi să ne luăm tot felul de angajamente, şi cîte nu ne-am luat! Eram obligaţi să ne facem autocritica şi să criticăm pe cei din jurul nostu şi, cu cît acestea erau mai denigratoare şi acuzatoare, cu atît erai mai apreciat. Ajunseserăm să nu mai avem încrede în nimeni şi nici chiar în noi înşine. Ne suspectam unii pe alţii, ne turnam unii pe alţii şi eram în stare să ne sfîşiem între noi dacă ni s-ar fi cerut. Am fost obligaţi să ne prosternăm în faţa unor neisprăviţi, inculţi şi răi pe măsura prostiei lor şi, pe deasupra, a trebuit să-i vrednicim cu omagiile noastre. Să le mulţumim pentru îndrumările date şi să-i aplaudăm ori de cîte ori deschideau gura şi spuneau numai prostii. Ce ştii tu cît a trebuit să ne prostituăm şi cît am suferit noi! I-am adulat, i-am sărutat peste tot, i-am lins şi în fund, de toate am făcut pentru că am fost nevoiţi să facem de toate. Mergeam în patru labe behăind lozinci în care nu credeam, dar la capătul drumului era osul pe care toţi îl rîvneam şi, cu cît ne apropiam de el, cu atît era ridicat mai sus, iar noi eram obligaţi să ne adîncim şi mai mult în mocirlă. Da, am făcut de toate, şi cu ce ne-am ales, că doar tot medic sunt şi eu ca şi tine care, vorba ceea, ai fost duşman al regimului, adică şi al meu, şi să ştii că şi eu şi noi toţi am aplaudat atunci cînd te-au ridicat din mijlocul nostru..."

Fenomenul Piteşti e foarte puţin cunoscut sau mediatizat, din nefericire. Cei mai mulţi nu au aflat de iadul de la Piteşti. Sînt, probabil, şi anumite interese de blocare a informaţiilor despre Piteşti, deşi există a bună literatură de specialitate dedicată acestui subiect. Am fost decepţionat să văd ca mult discutatul manual al Istoriei comunismului din România, apărut la editura Polirom, tratează subiectul extrem de superficial. Într-adevăr, tinerii de clasa a XII-a ar putea fi traumatizaţi citind despre realităţile româneşti, după ce ani de-a rîndul li s-a spus că poporul român e cel mai bun şi paşnic din lume!

Cautaţi si pe youtube filme despre Piteşti, sînt foarte multe, dar au puţine vizionări. Media vizionărilor la filmele despre acest subiect abia dacă trece de 5000. Nicolae Ceauşescu sta mult mai bine, cu ratinguri între 300.000-700.000 de vizionări. Toma Caragiu e pe la 35.000-70.000. În schimb Nicoleta Luciu ajunge lejer la 1.300.000 de vizionări... Noapte buna România!

Planeta Hong Kong (#3)

Periferia e intotdeauna mai "reala" decit centrul. Zgirie norii m-au dat pe spate (la propriu) doar cit sa-i privesc si sa trec mai departe. Magazine de lux, oameni de afaceri, hoteluri. Viata e in alta parte... cum spunea Kundera, drept urmare am intrat in zona blocurilor de locuinte, a magazinelor normale, a pietelor pentru tot omul.

La intrare dai de primele surprize. Citiva baieti cu turban si mai maronii la fata te iau de "client" si te intimpina cu "good morning lucky man" soptindu-ti apoi ca ai putea sa fii fericitul posesor al unui Rolex. Sint si unii care-ti spun de la inceput ca au "copy watches". De fapt strada se transforma imediat intr-un lung drum cu obstacole, vinzatorii de Rolexuri si alte chilipiruri bagindu-ti-se in suflet cam prea mult.

Cind apuci sa te dezmeticesti incepi sa observi unde ai ajuns: blocuri statute, cu mii de aparate minuscule de aer conditionat, cu pereti scorojiti si fatade imbatrinite, unele linga altele, in lungi siruri monotone, apasatoare pina la a te indemna sa intri sa bei ceva sa-ti curmi depresia tocmai instalata. Daca ai curajul sa intri intr-un restaurant ca sa maninci si sa bei, atunci cu siguranta esti fie foarte flamind (cum de altfel eram!) ori foarte amator de senzatii tari. Restaurantele care sa-ti ofere "hinturi" in engleza sint greu de gasit. Dar si pozele cu boluri de orez si moluste ciudate sint bune, la o adica. Asa ca te iei dupa poze si alegi ceva. Primesti, de obicei, ceva mai mult sau mai putin asemanator. Gustul e intotdeauna special, adica nou. WC-ul e mai bine sa nu-l folosesti. E foarte murdar, al naibii de strimt si plasat undeva departe, in spatele bucatariilor, magaziilor, depozitelor, undeva de unde vrei sa scapi apoi cit mai repede, sa te intorci la sucul sau berea sau cafeaua ta sau, si mai bine, pe strada, printre oameni.

Daca vrei lucruri ieftine poti merge intr-o piata. Aici poti negocia minute intregi preturi de 2 ori si ceva mai mici decit la prima strigare. Totul e cu mult supraevaluat. Vinzatoarele nu inteleg o boaba de engleza, dar sint amabile, te iau de mina, iti arata tot ce vrei, te implora sa le cumperi ceva, iti fac "mari" reduceri si nu te lasa sa te duci pina nu scoti ceva din buzunar. Ajung si intr-o piata mai speciala, de "Jad", in care sint citeva zeci de tarabe cu podoabe facute din diverse pietre. Mici minunatii, culori vii sau pastelate, forme si detalii surprinzatoare. Un mester imi arata o felie de roca verde, din care sint decupate niste bratari brute, care apoi trec prin diferite etape de taiere si slefuire. Ore intregi de munca, rasplatite, la final, cu citiva euro.

Spre sfirsitul zilei dau si de o piata de legume. Ce abundenta e pe mesele zarzavagiilor! Ce exponate complet necunoscute! Daramite borcanele de mirodenii, de radacini sau de fructe uscate de negasit in Europa, care-mi lasa gura apa, de-as vrea sa le gust pe fiecare cite putin. Si larma glasurilor cumparind, negociind, refuzind, intrebind. Si sutele de oameni carindu-si sacosele, privirile lor indreptate spre tine, intrusul. O atmosfera putin grea, ostila, care se lasa inmuiata de caderea noptii. O iau incet, incet spre debarcaderul de unde trec cu "barca" pe malul celalalt. Ce lume!

Va urma...

Planeta Hong Kong (#2)

Zona debarcaderului in Hong Kong (insula) e ceva mai linistita, adica masinile mici nu circula pe aici, sint doar autobuze si pietoni. Si, in general, oameni care vor sa scape de marea harmalaie (plecat la plimbare de dimineata, duminica fiind, am observat ca orasul "respira"; la ora zece dimineata strazile erau aproape pustii. Oare unde sint milioanele de oameni, m-am intrebat? Raspunsul aveam sa-l gasesc pe seara, cind centrul orasului fusese invadat de o masa imensa de oameni).

In zona de acostare a ferryboat-urilor e liniste. E 7 seara. O batrina sta si pescuieste tinind in mina un mosor cu fir. In plasa de la picioare are doar putina momeala si nici un peste. E imbracata mai degraba de iarna, dar la cite ore o fi stat in vint asteptind "darul", probabil ca geaca lunga si groasa si-a facut datoria. La citiva pasi niste tineri insuratei se lasa fotografiati din toate pozitiile. Se lasa seara. Luminile turnurilor se aprind incet, incet. Ma urc intr-un autobuz, rupt de oboseala. Am tropait toata ziua cu harta in mina si autobuzul e binevenit.

Strabat zona de zgirie nori stind la etajul autobuzului. Blocurile au mii de lumini aprinse, desi nu e nimeni in ele. In China, cu citeva zile in urma, incercam sa "inteleg" contrariul, cartiere mari iluminate la limita zgirceniei. Mi-am amintit de anii '80 petrecuti in orasul meu, in care seara de seara stateam in bezna. Oare fata de linga mine, care ride si vorbeste ca o morisca, ar intelege sintagma "economie de lumina"?

Ajung pe Sugar Road, o strada cu nume parca predestinat... E zona de promenada a localnicilor, cu multe magazine cu marfa din belsug. Ma intimpina o mare de oameni stind pe jos, peste tot, mincind si bind. Mizeria e uriasa, maturatorii se chinuie din rasputeri sa stringa tonele de plastic ramase in urma "picnicarilor". Gasesti de vinzare aici orice, de la seturi de chiloti ieftini pina la IPhone-uri si camere de filmat HD. Ca sa te aventurezi pe trotuar iti trebuie putin curaj, caci marea de oameni pare impenetrabila. E un vacarm cum n-am mai vazut nicaieri. Incerc sa gasesc o bresa, urc citeva trepte si ajung pe o pasarela care ma scoate pe partea cealalta a strazii. Care e la fel de intesata de oameni. Comertul pare sa fie principala lor grija, dupa ce au "servit" cina pe trotuare.

Sint fericit. Peste citeva zile o sa ma pot plimba din nou printre brazii de pe deal!

Va urma...

Zgirie nori in Bucuresti

In citiva ani bucurestenii ar putea vedea cerul cam asa...

Daca vreti ca acest lucru sa nu se intimple, atunci cititi acest articol scris de Radu Oltean si mergeti la mitingul de marti, 17 martie 2009 din Parcul Izvor, miting pentru sustinerea ordonantei 27/2008 care reglementeaza inaltimea maxima a constructiilor in diversele zone ale capitalei.

Planeta Hong Kong (#1)

E duminica dupa amiaza, vreme mohorita cu cer de plumb si nori josi, de-i atingi cu mina daca urci la etajul 70 in unul din turnurile la care ma uit incremenit de citeva minute. In jurul meu sint sute de oameni iesiti la picnic. Nu e pic de iarba nicaieri, e doar beton! Si ei stau intinsi pe jos, pe ziare, cartoane sau paturi, asa cum facem noi duminica, pe deal. Ei sint iesiti pe "strada mare", pentru ca iarba sau dealuri, unde sa mearga, nu mai exista demult. Autobuzele trec la citiva metri de ei. Tot la citiva metri sint magazinele de lux, unde preturile au multe zerouri. Iesirea de duminica e, foarte probabil, unica din saptamina in care ei au timp sa mai stea de vorba, sa rida, sa uite de locul in care traiesc. In urma lor, dupa citeva ore, ramine un cimp de gunoaie. Reclamele luminoase de la Rolex si Armani iti aduc aminte ca esti in unul din colosii financiari ai lumii!

Ma aflu la Hong Kong de citeva ore si incerc sa ma dezmeticesc. Orasul din care vin are citeva sute de mii de locuitori. Cit un sat mai mare din China, aflasem, cu citeva zile inainte. Sate, aici, nu mai exista, totul a fost ras de capitalismul devastator. Nici natura nu mai exista, desi orasul are un parc cu ceva verdeata si arbori din loc in loc, un fel de amintire a ceea ce a fost odata pe insula. Totul acum e numai beton si sticla. Mii de blocuri uriase iti taie rasuflarea, la primul contact cu genul acesta de peisaj. Apoi, incet, incet, simti apasarea cladirilor, apoi pe cea a miilor de oameni de care te freci inevitabil pe trotuar. Si, in cele din urma, te simti istovit. E senzatia pe care ti-o da un oras de aproape 8 milioane de locuitori, traind toti unul peste altul, intr-un haos aproape... perfect.

In Hong Kong discrepantele sociale sint, probabil, maxime. Poti vedea in acelasi loc mirese in rochii scumpe fotografiindu-se, cersetori asteptind la poarta unui zgirie nor din care ies bancheri nepasatori, oameni scormonind prin cosuri de gunoi linga magazine de lux, ferrari-uri alergind pe linga autobuze ticsite de localnici, wc-uri de cinci muste si hoteluri de cinci stele. Totul la un loc, intr-un fel de supa asiatica pe care un european, chiar si periferic, nu o poate gusta cu prea mare placere. Hong Kongul e incitant si totusi foarte trist. Umanitatea pare definitiv gonita din el, oamenii nu mai au timp pentru oameni, ci doar pentru afaceri si, eventual, mici amuzamente tehnologice.

Va urma...