Grecia (#1)

Fotografia de joi - douăzeci şi şase

Decembrie spulberat

Ismail Kadare scria în anii '70 cîteva nuvele avînd ca punct central Kanunul, o serie de legi albaneze care a guvernat societatea din nordul Albaniei timp de cinci sute de ani. Kanunul poate părea brutal la prima vedere: una dintre legile nescrise era, de exemplu, ca o familie să-şi răzbune un membru ucis, după minim 30 de zile de la îngroparea mortului. Omorurile deveneau astfel un fel de ping-pong între clanuri, pînă cînd bărbaţii dispăreau complet şi rămîneau numai femeile. Se ajungea la pace greu, după ce cursese mult sînge. În ciuda sîngeroaselor relaţii oamenii se respectau enorm, se iertau unii pe alţii în cele din urmă, dar nu uitau niciodată nimic. Kanunul a fost pus pe hîrtie tîrziu, numai în secolul 19 (intrase în vigoare demult, în secolul 15). Au venit apoi comuniştii şi l-au abrogat, considerîndu-l inuman. Albania a fost măcelărită sistematic de comunişti în următorii 50 de ani, "graţie" unor coduri civile şi penale aberante. Kanunul ar părea astăzi un exerciţiu aproape normal în comparaţie cu legile regimului comunist de la Tirana.

România are parte din nou de un decembrie spulberat. Votaţi cum vă taie conştiinţa. Dar n-ar trebui să uităm cum arăta România în decembrie '89 şi apoi la cele 4 mineriade care au urmat. Măcar atît.

PS. Cartea de care am pomenit se află aici.

Iliescu la al patrulea mandat

Nu vă speriaţi chiar atît de tare, tovarăşul Iliescu nu mai candidează. Îl opreşte o lege nedreaptă care zice că după două ture la Cotroceni trebuie să laşi pe altul (chiar dacă la el, legea, ca oricare alta, românească, a fost mai flexibilă şi l-a lăsat 3 ture). Aşa se face că omul cu o vastă experienţă politică, de 60 de ani, (40 la comunişti, 20 la foşti) se vede acum în postura de a conduce doar din umbră. Nu e rău nici aşa atîta timp cît domnu' Goe e ascultător, latră la comandă şi are ochii ficşi şi placizi. L-am văzut acum două seri pe tovarăşul Iliescu cu o bască de ultimă generaţie, povestindu-ne de ultimele zile ale lui Traian (nu, nu cel care i-a supus pe daci), despre cît de greu i-o fi acum că-şi vede electoratul dus cu nepotul Goe, că, în sfîrşit, cel mai mare rău al ţării e pe cale să dispară. Carevasăzică nu el era răul absolut, ci fostul marinar. Interesant...

După inepţia cu soacra nedată afară din casă (rezultat al unui splendid ricoşeu neuronal în căpşorul timidului Goe), astăzi tînărul candidat ne propune noi teme de reflecţie:

"Nu sunt omul nimănui. Nu mă influenţează nimeni şi nimic. Mă consult cu colegii mei. Celor care au experienţă, le cer sfatul. Când e cineva cu experienţă de 60 de ani în politică, te duci şi-i spui: Ce credeţi, domnul Iliescu, că este bine de făcut? Asta nu înseamnă că mă influenţează în decizii"

Extraordinar... România, mai suportă-l 5 ani pe Iliescu şi gata!

Dulce Românie, e de rău (numai cu acordul electoratului PNL)!

Domnule Băsescu, aţi pierdut un vot

Domnule Preşedinte,

În 1996, la aflarea rezultatului alegerilor, speranţa că, în sfîrşit, România o să se schimbe profund, pînă la nivel celular, a fost uriaşă, sentiment pe care l-a avut majoritatea oamenilor tineri din ţara aceasta, cred. Ce sentiment odios am avut 4 ani mai tîrziu, cînd, după ce Emil Constantinescu a îngropat speranţele românilor care-l votaseră, am mers la vot şi am pus ştampila pe Ion Iliescu, de frica lui Vadim Tudor. N-am să uit niciodată scîrba şi ruşinea pe care le-am simţit în acea duminică neagră. Şi a venit un nou moment al speranţelor, poate şi mai puternice decît cele din 1996, cînd, creditat clar cu şansa a doua, l-aţi învins pe Adrian Năstase. Am ştiut atunci, ca şi în '96, că decizia de a rămîne în România n-a fost greşită, deşi existaseră pînă la momentul acela numeroase ocazii de a pleca din ţară, fiind de profesie inginer de calculatoare.

Au trecut 5 ani şi, pentru prima oară, mă gîndesc că acea decizie a fost greşită. România pe care ne-aţi propus-o la începerea mandatului dumneavoastră, nouă, celor care v-am votat, punîndu-ne din nou speranţele în omul providenţial, arăta mult mai bine pe hîrtie, decît cea în care trăim astăzi. Sentimentul că s-au mai dus 5 ani în care se puteau face atît de multe şi s-au făcut atît de puţine este covîrşitor şi mi-e teamă că dumneavoastră n-o să-l puteţi percepe cu adevărat niciodată, aşa cum nici Emil Constantinescu nu a înţeles de ce românii au încetat brusc să-l mai iubească. Cotroceniul, din nefericire, a devenit locul din care România arată complet diferit faţă de cea reală. Cum arată România mea, domnule preşedinte, România pe care speram s-o schimbaţi în 5 ani, şi care, da, sînt 5 ani, nu 5 luni, adică o perioadă nu tocmai scurtă?

În România mea oamenii sînt extrem de bătrîni şi bolnavi. Spitalele sînt locuri în care e mai bine să nu ajungi, asta dacă eşti, bineînţeles, suficient de norocos sau bogat. Am avut în familia mea o operaţie foarte dificilă şi ştiu cum arată un spital românesc pe dinăuntru. Extrem de rău. Nu cred că ştiţi foarte bine acest lucru pentru că, în momentul în care aţi avut nevoie de o operaţie, aţi apelat la serviciile medicale din Austria. Nici învăţămîntul nu stă mai bine. Cu un învăţămînt de stat complet neperformant, cu miniştri agramaţi care au "mutilat" conceptele de performanţă, corectitudine, inteligenţă şi cu fabrici private de diplome, tinerii români care termină liceul sau o facultate arată extrem de prost, în comparatie cu confraţii lor din Germania sau de aiurea. În România mea se moare împuşcat pe stradă sau în magazin, fără ca poliţia să facă mare lucru. Pare un western prost, neamuzant, în care sheriful a pactizat complet cu cowboyi. Da, mai nou mi-e frică să mă plimb prin oraşul meu, în care, în ultimii ani au murit cîţiva oameni în jafuri armate, lucru care n-a deranjat pe nimeni. România mea e foarte murdară, domnule preşedinte, e aproape o groapă uriaşă de gunoi. Turismul nu poate înflori într-un astfel de loc. Munţi, cîmpii, văi de ape, totul se sufocă de plastic şi mizerii, de manele şi mititei, devenite embleme naţionale. Clădiri de patrimoniu rase cu buldozerul de rechinii imobiliari, munţi defrişaţi la ras în Apuseni, Harghita, Braşov, Moldova, drumuri de coşmar, oameni violenţi sau debusolaţi, asta e România prezentului. V-am auzit aseară la TVR povestind de cîte autostrăzi sînt în construcţie la ora aceasta. Da, se lucrează, dar cu ce ritm, la ce preţ şi cu ce calitate? Aţi condus vreodată, în ultimii ani, vara, de la Bucureşti la Braşov, pe timpul lucrărilor la centura Ploieştiului şi de pe Valea Prahovei? Nu cred. Sau dacă da, cu siguranţă girofarurile din escortă v-au făcut loc printre miile de maşini anchilozate într-un trafic infernal, în care 160 de km îi parcurgi în 5 ore.

V-am auzit în campania electorală pronunţînd cuvîntul Grivco de sute de ori, pomenindu-i pînă la exasperare pe Vîntu şi Voiculescu, ca marii şi adevăraţii gestionari ai acestei ţări. Domnule preşedinte, de ce pomeniţi zilnic de foşti turnători, de mari experţi în tunuri economice, de toată această cangrenă a României, dacă nu puteţi şi n-aţi făcut nimic s-o asanaţi. De ce televiziunea publică e aservită politic în modul cel mai flagrant şi ruşinos? De ce dosarele de la Revoluţie şi mineriade zac închise în cine ştie ce birouri, după 20 de ani? De ce domnul Iliescu poate să rămînă liber după miile de morţi sau mutilaţi din anii '89-'90? Ce mai înseamnă astăzi cuvîntul justiţie?

Lista aceasta de întrebări e nesfîrşită. Din nefericire, România mea e foarte sumbră, din multe puncte de vedere, toate esenţiale pentru mine. Am un copil de cîteva luni şi, da, ştiu că el va trebui să crescă în altă parte, să scape de toate mizeriile şi inconforturile cotidiene provocate de o societate deformată şi bolnavă. Aţi fi putut face enorm de multe lucruri, domnule preşedinte, dar, de cele mai multe ori, totul a rămas la nivel declarativ. Nu pot să nu vă mulţumesc pentru gestul simbolic de condamnare a comunismului. Păcat că sala în care aţi ţinut acel discurs era plină de foşti comunişti în libertate.

Peste două zile sînt alegeri. N-o să votez în primul tur cu nici unul dintre cei trei grei. Nu vă mai pot vota pentru toate motivele expuse mai sus. Experimentele cu lungime de 5 ani au devenit extrem de frustrante şi simt că îmbătrînesc aşteptînd să se întîmple o minune cu ţara asta. Cu ceilalţi doi nu am cum să votez pentru că nu pot vota minciuna sau propaganda ieftină. Şi atunci, bunăoară, am o mare problemă, nu ştiu cu cine să votez, pentru că România lui Băsescu, după 5 ani de Băsescu, nu poate propune nici un candidat votabil, cu şanse reale de a deveni preşedinte. E o situaţie care e echivalentă, aproape, cu a nu merge la vot. Păcat.

Fotografia de joi - douăzeci şi cinci

- Peisaj din satul Peştera, judeţul Braşov, septembrie 2009 -

Zîmbete în piatră la castelul Peleș

La rubrica "Jurnal de călătorie" de la Liternet, mi-a apărut o serie de fotografii cu statuile din parcul castelului Peleș.

Fotografiile, la o rezoluție mai bună se află și aici.

Fotografia de joi - douăzeci şi patru

- Doi şi un plop, Dâmbul Morii, Braşov, octombrie 2008 -

Refresh la valori

Un prieten, Răzvan Prepeliţă, mi-a trimis rîndurile de mai jos. Am vrut să scriu despre marele Dinică, dar mi s-a pus un nod uriaş în inimă. N-am mai putut să zic nimic...


Am dat refresh pe un site zilele acestea, de parcă aş fi pierdut ceva acolo şi nu mai reuşeam să îl găsesc. Apăreau acolo ştiri electorale ori tot felul de întîmplări care mai de care mai ciudate, apăreau rezultate din diverse sporturi şi imagini din tot felul de concerte. Mă opream mereu la aceeaşi ştire căutînd în zadar. Ea cobora, nestingherită, parcă vrînd să fie lăsată în pace, în timp ce era asuprită de prioritatea latest news-urilor. “Starea lui Gheorghe Dinică e gravă”, apoi un adjectiv adăugat propoziţiei ridica din nou ştirea din maldărul de anunţuri: “ Starea lui Gheorghe Dinică e extrem de gravă”. Oftam şi continuam să apăs nenorocitul de F5 de parcă aş fi stat pe holul spitalului ori la căpătîiul marelui actor întrebînd pe holurile reci: “ Cum e, domnule doctor? Cum se simte?”

Acum ştirea e sus. E titlul de care îmi era frică. De acum refresh-urile vor rămîne doar în inima noastră. Ce mă sperie cel mai mult e faptul că sînt din ce în ce mai puţine titluri care, peste ani, vor fi trăite cu atîta durere în suflet de naţiunea noastră. Că nu vine nimic din urmă. Că ei, cei mai iubiţi, sînt din ce în ce mai puţini. Ca va veni o zi, cînd nu vom mai avea pentru cine să dăm refresh în ţara asta.

Cum arată România (#14) - Domnul Tomi din Homorod

Vecinii îi spun nea' Tomi. E bătrîn, abia se mai mişcă, are aproape 80 de ani şi e unul dintre cei 13 saşi care au mai rămas în comuna Homorod din judetul Braşov. Jovial la faţă, dar cu o umbră de tristeţe pe care n-ai cum să n-o vezi, domnul Tomi ne deschide poarta bisericii-cetate din localitate şi începe să ne povestească cîte ceva despre istoria locului...

Biserica e veche, din secolul al XIII-lea (la fel şi rămăşiţele de frescă din camera aflată la baza turnului principal al cetăţii), înconjurată de ziduri groase de 3m, contruite după vreo 2-300 de ani după terminarea construirii bisericii. Fortificaţia rezultată se zice că n-a fost niciodată cucerită în lunga-i existenţă. E şi greu să-ţi imaginezi cum ar fi putut fi cucerite asemenea ziduri impunătoare. Bătrînul Tomi stă pe o bancă în biserică şi aşteaptă liniştit să urc în turn. Au mai venit doi turişti englezi, dar la vederea treptelor înguste şi abrupte care duc sus, în vîrf, refuză să urce.

Încerc să le traduc cîte ceva din spusele gazdei: înainte de război satul avea cîteva mii de saşi şi foarte puţini români, acum sînt în jur de 1700 de ţigani, vreo 300 de români şi numai 13 saşi. Ceauşescu i-a vîndut pe toţi guvernului german, preţul pe cap de sas fiind de 18000 de mărci. Satul s-a golit încetul cu încetul, locurile rămase fiind repede umplute de ţigani. După 23 august '44, prin iarna lui '45, au intrat ruşii în sat şi au început deportările locuitorilor de etnie germană, în Siberia. Tomi avea 17 ani, vîrsta limită de la care erai luat din casă, urcat în vagonul de vite şi trimis la muncă în Rusia. În dimineaţa în care au intrat ruşii în curte pentru a-i lua pe bărbaţii din gospodărie, el s-a ascuns în şura din spate. A rămas acolo pînă spre seară cînd a fugit în pădure (tatăl său a avut însă ghinion şi a fost luat). A trăit de unul singur prin păduri pînă în primăvară, cînd ruşii plecaseră din sat şi a putut să se întoarcă acasă.

Au urmat ani grei, în care statul le-a băgat în casă chiriaşi ţigani, iar el şi familia au trăit într-o cameră aflată la demisol. Mai tîrziu, după ce s-a însurat, nenorocirile au continuat: nevasta, pîrîtă că ar asculta posturi de radio străine, a fost anchetată în repetate rînduri la Cluj şi Bucureşti, închisă într-un sanatoriu psihiatric şi, în cele din urma, eliberată, a rămas cu grave probleme de sănătate. Domnul Tomi se opreşte din cînd în cînd şi izbucneşte în plîns. Îi e dor de copiii aflaţi în Germania, care nu apucă să vină acasă decît de 2 ori pe an. El n-a vrut să plece din Homorod niciodată pentru ca nu s-ar fi putut obişnui cu viaţa din Germania. Nici băieţii lui, plecati de ani de zile, n-o duc tocmai bine şi nu se simt integraţi. Casa lor e tot aici, din păcate sau... din fericire. Acum trăieşte din te miri ce, are nişte pămînt dat în arendă, undeva departe, pentru că primarul n-a "putut" să-i dea înapoi pămîntul din sat şi l-a reîmproprietărit cu pămînt aflat mult prea departe pentru puterile lui. De pe cîteva hectare cultivate cu grîu primeşte cîteva sute de kilograme. Mai cultivă cartofi şi cu asta rezistă de pe o zi pe alta.

Turnul cetăţii e impresionant: înalt de vreo 50 de metri, e o demonstraţie de măiestrie în îmbinarea pietrei şi lemnului. Urc încet şi cu mare atenţie prin semiîntuneric, pe scări solide dar foarte abrupte şi înalte. Clopotniţa e pe structură de stejar, cu bîrne uriaşe prinse cu cuie groase, tot de lemn. Nu se vede fier la nici o îmbinare, doar piatră şi lemn. De jur împrejur dealuri şi cîmpuri verzi cît vezi cu ochii. Case cu porţi înalte, uliţe largi şi o linişte care-ţi merge la inimă. Cobor încet, îl iau pe domnul Tomi în maşină şi-l duc acasă, la cîteva sute de metri. La despărţire, cu lacrimi în ochi, bătrînul îmi spune: "să nu ne uitaţi niciodată".

Fotografia de joi - douăzeci și trei

Voi continua seria fotografia de joi pentru că cineva mi-a spus că îi pare atît de rău că s-a terminat... iată deci că nu s-a terminat, cel puțin pentru o perioadă.

- Întîlnire, pe un deal uitat de lume, undeva lîngă Brașov, 1987 -

PS. Acum puteți vota tot ce vă place sau nu vă place!

Fotografia de joi la final

Seria fotografiilor de joi s-a încheiat la numărul 22. Experienţa Liternet cu "una pe săptămînă" a fost extrem de interesantă pentru mine, atît prin prisma aşteptării zilei de joi (nu am ştiut nici eu ce fotografie va fi selectată de redacţia Liternet dintr-un grup foarte eterogen), cît şi prin numărul de voturi şi notele primite. Au fost imagini la care ţin foarte mult şi care au fost "slab" apreciate dar şi unele la care, efectiv, nu m-am aşteptat să primesc note extrem de bune. Au existat şi unul sau doi "critici" care mi-au dat nota 1 constant, lucru care m-a amuzat teribil! Le mulţumesc celor care au fost obiectivi şi perseverenţi în a-mi vedea fotografiile.

Galeria cu toate imaginile apărute în seria joi se află aici.