Fotografia de joi - șaptesprezece

... o găsiți aici.

- În așteptarea ploii, Lempeș, Brașov, 2005 -

Cioburi de comunism românesc (#9) - Declaraţie de dragoste pe buza Canalului

"Cu partidul nostru tare ducem Dunărea la mare"

El are pantaloni de salopetă noi, bocanci soldăţeşti şi ochi negri, pătrunzători. E musculos, umblă mai mult la bustul gol şi e tuns scurt, regulamentar. Noaptea îi scrie scrisori de dragoste iubitei sau studiază mecanica excavatoarelor. Ziua e ocupat cu săpatul la Canalul Dunăre - Marea Neagră, din care au mai rămas cîţiva kilometri de făcut. Pe şantier lumea e bine dispusă: oamenii sînt hrăniţi bine, dorm bine, se simt ca la ei acasă. Săpatul e un fel de sport naţional, se sapă cu entuziasm frenetic, iar seara se fac poze călare pe cupa excavatorului. Sînt şi multe utilaje, basculante uriaşe (Belazul românesc), dar ele sînt mai mult de umplutură, tot tinerii sînt cei care fac lucrurile să meargă. Şi mai e şi Nea Tăticu, maistrul care ştie să rezolve problemele grele, care emană siguranţă şi impune respect, deşi e un tip bonom şi foarte zîmbăreţ. Apare şi Mihaela, fata cu părul lung şi zîmbet şarmant, care şi-a făcut un ţel în viaţă din a-l urmări şi ademeni pe Alexandru, tînărul de mai sus. Asemeni Anei lui Manole (indubitabilă paralela!) ea vine la Canal în căutarea lui. Tinerii au parte de o tăvăleală pe cinste prin nişte boscheţi (el în maiou, asudat, venit de la sapă!), dar Alexandrul nostru e cu gîndul la ea, cealaltă, cea care e undeva departe, fata săracă pe care de fapt o iubeşte, dar cu care nu-şi poate oficializa dragostea, din cauza mamei care o vrea pe Mihaela, mai frumoasă şi mult mai bogată. El e fugit de acasă, după liceu, ca să-şi desăvîrşească pregătirea pentru intrarea în viaţa complexă şi plină de aspecte, ca tînăr comunist. Şi unde altundeva putea să o facă decît la Canal, locul unde s-au săvîrşit şi desăvîrşit atît de mulţi oameni?

Ne aflăm în locul în care deviza este "fiecare muncitor poate deveni un erou". Tînărul nostru reprezintă, aşadar, prototipul eroului comunist, care, în loc de facultatea de medicină, alege să sape la canal, studiază mecanica, noaptea, iar ziua depăşeşte planul de metri cubi excavaţi?!

Asemenea făcături erau parte din arsenalul de grosieră manipulare al PCR, de pînă în 1989. Comunismul era măreţ, realizările lui erau măreţe, oamenii erau măreţi, totul era măreţ. Doar cei care i se împotriveau trebuiau să dispară cu orice preţ. Canalul Dunăre - Marea Neagră a reprezentat, de fapt, mormîntul burgheziei ostile: "Construim fără burghezie şi împotriva burgheziei" era sloganul vehiculat şi afişat în toate lagărele de exterminare prin muncă forţată de la Canal, 14 la număr, în anii '50. Lucrările la Canal au început în 1950, după ce Stalin i-a şoptit la ureche lui Gheorghiu Dej că poate să scape de toţi "bandiţii" făcînd un canal, aşa cum făcuse şi el unul, Volga-Don. Dej l-a ascultat (cum altfel?!) şi a pornit un megaşantier, cu zeci de mii de oameni şi tot atîtea lopeţi, tîrnăcoape şi roabe şi doar cîteva zeci de utilaje mecanizate. Cele 14 lagăre de muncă au fost umplute cu muncitori necalificaţi angajaţi din proprie iniţiativă (şi foarte bine plătiţi), dar mai ales cu vreo 135 de mii de deţinuţi politici care trebuiau să dispară, tineri sau bătrîni, ofiţeri, preoţi, profesori universitari, medici, foşti politicieni şi ţărani care nu acceptaseră colectivizarea forţată, toate "elementele" ostile noului regim.

Regimul de viaţă al deţinuţilor politici de la Canal era înfiorător: ziua începea la 3 jumate dimineaţa şi se termina la 10 seara. Se lucra non-stop, în 3 schimburi, totul bazîndu-se pe cazma şi roabă. Puţinele utilaje erau folosite în zonele stîncoase, unde trebuiau dislocate şi cărate stînci. Toate săpăturile s-au făcut manual, cu norme zilnice de lucru inumane, de mulţi metri cubi care trebuiau săpaţi, căraţi cu roaba sute de metri, încărcaţi în garnituri de trenuri şi descărcaţi apoi la cîţiva kilometri distanţă, pe terasamentele formate în lungul canalului. Raţia de mîncare era de 750 de grame de pîine zilnic, pe care o primeai numai dacă îţi făceai norma de săpat. Deţinuţilor li se spunea în faţă că scopul este să fie exterminaţi prin muncă, nu era nici un secret că acesta era obiectivul principal al acestui şantier.

Poarta Albă a fost unul dintre cele mai cumplite lagăre de la Canal. Acolo au murit, neoficial, în jur de 30 de mii de oameni (registrele oficiale înregistrînd doar 200 de decese!). Căruţele cu pereţi drepţi şi înalţi erau umplute zilnic cu cadavre ce erau apoi îngropate în locuri neştiute de nimeni, cel mai probabil în malurile Canalului, unde se descărcau încontinuu munţi de pămînt săpaţi în apropiere. Lucrările la Canal au fost sistate în vara lui '53, după moartea lui Stalin. Economia României nu mai putea să susţină, oricum, acest proiect dement, care înghiţea 35% din veniturile ţării. Responsabilă pentru dezastrul economic a fost, cum altfel se putea, conducerea tehnică a Canalului. Cele două procese-mascaradă, care au avut loc în 1952, i-au condamnat la moarte pe 5 dintre capii Canalului şi la zeci de ani de închisoare pe restul de acuzaţi. Regimul comunist era expert în a şterge urmele şi a se debarasa de oamenii pe care-i folosise la treburile murdare.

Ceauşescu a reluat munca la canal în 1975. De data aceasta în mare parte cu soldaţi şi deţinuţi de drept comun. În 1984 a fost inaugurată lucrarea, cu cei doi dictatori dînd din mîini fericiţi din vaporul care parcurgea canalul, în apropiere de Capul Midia. Pe terasamente, sus, erau mii de pionieri excitaţi de măreaţa realizare. La picioarele lor, în pămînt, erau oasele a zeci şi zeci de mii de deţinuţi politici.

Alexandru, eroul nostru, părăseşte Canalul, desăvîrşit uman şi profesional. Aleargă fericit pe o plajă unde iubita îl aşteaptă să păşească amîndoi, ca oameni noi, în minunata viaţă oferită de partidul şi statul român. Peste puţin timp regimul avea să se prăbuşească. Trebuie că Alexandru a avut parte de o traumă serioasă asistînd la dispariţia bruscă a "valorilor" în care credea cu adevărat.

De răsfoit şi văzut:
1. Dictionarul comunismului
2. Pe umerii lui Marx - Adrian Cioroianu
3. Comunism si represiune în România. Istoria tematică a unui fratricid naţional - Ruxandra Cesereanu et al.
4. Memorialul durerii - Lucia Hossu Longin
5. Memorialul durerii - Canalul morţii

PS. Prima imagine nu-mi aparţine şi nici nu-i cunosc autorul.

Fotografia de joi - şaisprezece

Fotografia cu numărul şaisprezece a apărut pe situl Liternet, aici.

- Peisaj puţin bucolic, într-o după amiază liniştită de vară, Brezoi, Vâlcea, 2004 -

Comunicat de presă - Asociaţia 21 decembrie

Pentru prima data in istoria postcomunista, marti 8 septembrie (intre orele 19:00-20:45), la Palatul Cotroceni, a avut loc o dezbatere – mediata de Presedintele Romaniei – intre reprezentantii societatii civile si responsabilii justiţiei, despre finalizarea cercetarilor referitoare la masacrul din decembrie 1989 si la fratricidul din iunie 1990.

La dezbatere au participat:

Dl Traian Basescu – Presedintele Romaniei – in calitate de mediator

Delegatia societatii civile:
1. Dl Teodor Maries – presedinte, Asociatia 21 Decembrie1989, aflat in a 36-a zi de grevă a foamei pentru Adevăr.
2. Dl Dan Voinea – general magistrat in retragere
3. Dl Sorin Ilieşiu – vicepreşedinte Alianta Civica
4. Dl George Costin – presedinte executiv Blocul National al Revolutionarilor Romania 1989
5. Dl Antonie Popescu – senior al Ligii Studentilor Piata Universitatii 1990, avocat la CEDO al Asociatiei 21 Decembrie1989

6. Dl Florian Mihalcea – preşedinte, Societatea Timişoara

7. D-na dr.Camelia Doru - preşedinte, Fundaţia Icar

8. Dl Ionuţ Matei - avocat la CEDO al Asociatiei 21 Decembrie1989

Delegatia responsabililor Justiţiei:

1. Dl Emil Boc – jurist, Prim-Ministru
2. Dl Cătălin Predoiu – Ministru al Justiţiei
3. Dl Bogdan Licu – Vicepreşedintele Consiliului Superior al Magistraturii
4. Dna Laura Codruţa Kovesi – Procuror general
5. Dl Răzvan-Horaţiu Radu, agent guvernamental din cadrul Ministerului de Externe, implicat în relaţia României cu CEDO-Strasbourg.

Dezbaterea a fost extrem de utilă pentru finalizarea cercetarilor referitoare la masacrul din decembrie 1989 si la fratricidul din iunie 1990, la 20 de ani de la aceste evenimente.

În timpul discuţiilor, generalul-magistrat Dan Voinea i-a spus Preşedintelui României că “se întoarce şi mâine” la Ministerul Public, ”dacă i se cere”, ca procuror civil, pentru a finaliza cercetările referitoare la evenimentele din decembrie 1989 si din iunie 1990.

După întâlnire, generalul-magistrat Dan Voinea le-a declarat membrilor delegatiei societatii civile că este 100% decis să finalizeze în cursul acestui an, ca procuror civil, cercetarile referitoare la evenimentele din decembrie 1989 si din iunie 1990, şi că în două zile de la numire va trimite în instanţa judecătorească urmăriţii penal civili din dosarul 13-15 iunie 1990 care este de fapt 99% finalizat, de mult timp.

Printre civilii care au fost urmăriţi penal în dosarul 13-15 iunie 1990 (dosar nr. 74/P/1998) se află Ion Iliescu, scos de curând de sub urmărire penală în urma unei decizii neconforme cu realitatea prezentată în rechizitoriul din 27 iulie 2007.

Conform rechizitoriului din 27 iulie 2007 întocmit de colonelul-magistrat Viorel Siserman şi confirmat de generalul-magistrat Dan Voinea, Ion Iliescu este principalul responsabil al crimelor din 13 iunie 1990. În acest rechizitoriu se arată următoarele: Ion Iliescu a luat decizia reprimării din iunie 1990, a coordonat-o personal depăşindu-şi atribuţiile, a ordonat intervenţia militară cu muniţie de război şi TAB-uri pentru reprimarea manifestanţilor din Piaţa Universităţii – ceea ce a avut ca urmare moartea şi rănirea prin împuşcare a mai multor persoane. Ion Iliescu a implicat foarte mulţi oameni în crime, inclusiv pe generalul Chiţac Mihai şi alţi ofiţeri superiori trimişi în judecată, care au susţinut în declaraţiile lor că n-au facut altceva decat să execute ordinele directe alelui Ion Iliescu şi ale colaboratorilor lui.

Intervenţia orală a lui Sorin Ilieşiu la această întâlnire:

“Domnule Preşedinte al României, ceea ce se întâmplă astăzi este doar un episod din tragedia în care se află justiţia din România, remarcată de atâtea ori de către forurile europene. Vreau să subliniez importanţa celor peste 800.000 de file din dosarul revoluţiei care este ascuns opiniei publice. Începând din vara lui 2005 până în toamna lui 2007, peste 12.000 de cetăţeni au declarat, în faţa procurorilor, adevărul despre masacrul din decembrie ’89 şi fratricidul din iunie ‘90. Aceşti oameni au prins curaj având în vedere condamnarea oficială a crimelor comunismului la cel mai înalt nivel al statului. Autorii masacrului din decembrie ’89 şi ai fratricidului din iunie ‘90 au pus la cale suspendarea şefului statului întrucât condamnase crimele comuniste. Nereuşind, criminalii au determinat decizia aberantă şi ilegală nr.610 a Curţii Constituţionale prin care criminalii au fost încă o dată scăpaţi.

Cum a fost cu putinţă, Doamnă Procuror General, să acceptaţi în acest an că nimeni, absolut nimeni, nu este vinovat pentru fratricidul din iunie 1990, al cărui bilanţ oficial este următorul: 6 morţi, 542 de răniţi spitalizaţi, sute de răniţi nespitalizaţi, 1056 de arestaţi ilegal în unităţi militare unde au fost torturaţi, cel puţin 6 femei violate de militari. Doamnă Procuror General, de ce mai există instituţia Justiţiei în România, dacă nimeni nu e vinovat pentru asemenea crime? Doamnă Procuror General, câte acte de corupţie a Justiţiei au fost necesare pentru ca Justiţia să închidă ochii la asemenea crime?

Justiţia a fost creată pentru victime, nu pentru salvarea criminalilor, aşa cum se întâmplă azi în România. Referitor la crimele comuniste ale istoriei recente, justiţia din România a comis în ultimii 20 de ani trei crime cu premeditare care anulează chiar raţiunea de a fi a justiţiei, respectiv cunoaşterea Adevărului şi înfăptuirea Dreptăţii. Prima crimă a fost comisă prin ascunderea sitematică a adevărului despre masacrul din decembrie ’89 şi fratricidul din iunie ‘90. A doua crimă este comisă acum prin tentativa de ascundere a probelor adevărului, respectiv a celor aproape un milion de file din dosarul revoluţiei. A treia crimă a fost comisă prin tergiversarea deliberată a trimiterii în judecată a autorilor masacrului din decembrie ’89 şi fratricidului din iunie ‘90. Conform declaraţiilor D-lui general-magistrat Dan Voinea care a condus cercetările, crimele au avut cam aceiaşi autori şi, culmea cinismului, cu toţii au devenit personalităţi politice şi publice.

Domnule Preşedinte al României, conform Constituţiei, cetăţenii au dreptul la justiţie într-un termen rezonabil. 20 de ani nu e un termen rezonabil, ci o crimă continuă şi continuată la adresa României – singura ţară din Europa unde au murit oameni la căderea comunismului. A fost un masacru uriaş, cu peste 1600 de morţi. Domnule Preşedinte, conform Constituţiei, cetăţenii au dreptul la informare, inclusiv dreptul la istoria adevărată a revoluţiei.

Cu ce drept, Doamnă Procuror General, interziceţi poporului român dreptul la propria istorie? De ce ar avea caracter secret declaraţii şi documente despre masacrul din decembrie ’89 şi fratricidul din iunie ‘90? Nu există nici o prevedere a Codului de procedură penală prin care asemenea documente ar avea caracter secret. Pe de altă parte, în toate ţările democrate, asemenea dosare sunt accesibile presei şi oricui este interesat de ele în timpul cercetării. De ce, Doamnă Procuror General, justiţia favorizează şi ascunde autorii masacrului şi a fratricidului? De ce Justiţia ascunde probele? Doamnă Procuror General, în martie 2007 ne-aţi promis în scris că cercetările justiţiei vor fi finalizate cu, citez, „maximă celeritate”. Apoi ne-aţi promis că vor fi finalizate în 2008. Suntem în 2009. De ce, Doamnă Procuror General, acţionaţi pentru a elimina din limba română cuvintele celeritate, justiţie, dreptate, adevăr, cuvinte care nu mai au nimic de-a face cu realitatea abjectă în care este târâtă cu premeditare societatea românească”.

Despre strădaniile domnului Ilieşiu de a face un film despre închisoarea Piteşti am scris aici.

Fotografia de joi - cincisprezece

Fotografia cu numărul cincisprezece se află aici.

- Luminiţa de la capătul tunelului de sălcii, Gropeni, Brăila 2008 -

Cum arată România? (#12) - Lascaux, Altamira, Jimbor

Dacă nu aţi ajuns încă în peşterile de la Lascaux sau Altamira ca să admiraţi desenele rupestre din Paleolitic, cu minunatele stilizări de tauri, bizoni, rinoceri, feline sau siluete umane, atunci aveţi alternativa Jimbor, un sat de unguri (fost de saşi), aflat la cîţiva kilometri de Homorod (care e la cîţiva kilometri de Rupea, care e destul de aproape de Sighişoara...), unde vechea cetate ţărănească de pe dealul din apropiere găzduieşte o impresionantă expoziţie de desene rupte din paleoliticul românesc, nu cu bizoni propriu-zişi, ci cu nume de bizoni de origine română şi maghiară. Cetatea arată destul de bine de la distanţă, în timp ce te apropii încet de sat. Drumul spre ea, pe deal, trece printr-o excelentă pădure de pin, pe o potecă largă ce te duce la baza zidurilor bătrîne. Dai roată şi ajungi imediat la poarta principală. Te întîmpină un peisaj dezolant: 2,3 magazii sau foste depozite de alimente şi un zid de apărare dărăpănat, cu un singur turn mai bine întreţinut. Asta e tot ce-a mai rămas. Curtea interioară conţine, bineînţeles, peturi, cutii de danone, vetre de foc şi multe alte mizerii. Zidurile sînt umplute de sus pîna jos cu numele idioţilor care au făcut efortul de a urca dealul pentru a-şi lăsa semnăturile din briceag posterităţii. Cele mai vechi desene rupestre de la Jimbor datează din anii '50. Urmează apoi lucrături din toate deceniile, pînă în "zilele noastre": Moni + Cătălin, Bogdan, Ionel, Eva, Şandor, Tibi, Deneş, Lorentz, Arpad şi mulţi, mulţi alţii au devenit, prin migală şi dăruire, iată, nemuritori! Parcă-i văd, spărgînd seminţe la Vacanţa Mare sau, duminica, la grătare, cu maşinile bubuind de manele. Ei sînt bizonii care fac România să arate ca o cocină. I-aş vrea plecaţi, duşi departe, dispăruţi definitiv din peisajul mioritic... Dar nu l-aş uita nici pe primarul satului care pare să ignore complet "realitatea" tristă de pe deal.

Jimborul, altfel, e un sat extraordinar de liniştit şi frumos!

Cerbul de Aur, boncănit 2009 - Atîta putem?

Aseară am avut curajul şi apoi răbdarea să privesc deschiderea "ostilităţilor" la Festivalul Cerbul de Aur, Braşov, 2009. Acest festival de muzică uşoară este un festival adresat consumatorilor docili. Nu este nicidecum elitist aşa cum, în orgoliul lor, organizatorii cred sau măcar speră. An de an TVR-ul, organizatorul principal, şi Primăria Braşov, gazda, pun umărul să aducă pe scena festivalului un număr impresionant de cîntăreţi absolut necunoscuţi, concurînd pentru statueta galbenă, şi o mînă de trupe mai mult sau mai puţin zaharisite, pentru recitalurile de fiecare seară.
Cum se "întîmplă" un astfel de festival? Păi se aprobă un buget generos, de ordinul a 1-1.5 milioane euro, se pun în mişcare nişte firme de management, de construcţii, se dau telefoane la prieteni, se agită nişte impresari şi... miracol, se produce un "mare" festival. Cele cîteva seri de muzică (din ce în ce mai multe, vreo 3 acum mai bine de 10 ani, 6, anul acesta) sînt de fapt pretextul unei binemeritate vacanţe la munte pentru o armată de TVR-işti şi "vedete" autohtone, însoţiţi cu toţii de familii, amante, copii, nepoţi şi multe alte rubedenii. Toată această armată e cazată, hranită, plimbată pe bani publici. Se dau chefuri mari, se mănîncă trufandale, se răstoarnă munţii, totul... în numele "artei". Anul acesta se zvoneşte că armata TVR numără în jur de 900 de persoane, iar concurenţii sînt numai 37! O să ziceţi bine, bine, dar şi în jurul concertului Madonei au fost vreo 1000-2000 de oameni, implicaţi în toată logistica. Da. E adevarat, numai că acolo s-a făcut profit mare, de cîteva milioane de euro, în timp ce la Braşov totul e suportat de contribuabil, iar festivalul nu aduce profit. Şi ce "artă" vede contribuabilul? Vede vreo 2 săptămîni, cel puţin, de praf, zgomot şi înghesuială, dacă e braşovean şi se întîmplă să aibă vreo legătura cu Piaţa Sfatului, timp în care se montează marea scenă şi scaunele de plastic, vechi, rupte şi jegoase (plus luat curentul la firmele din jur cînd ţi-e lumea mai dragă) . Apoi are parte, în sfîrşit, de cele x minunate seri de spectacol. Să vedem ce înseamnă spectacol...

Au fost vreo cîţiva ani în care TVR-ul a reuşit să aducă nişte artişti care încă mai însemnau ceva în muzica internaţională: Status Quo (acum vreo 15 ani), Scorpions (prin 2002), Joe Cocker (prin 2005 dacă ţin bine minte) etc. Ce avem acum? Avem Hot Chocolate, Steve Vai(30 de minute, vai de el!!!) şi Tiziano Ferro. Probabil sîntem singura naţie dispusă să le dea bani unora care nu mai fac două parale şi care ar da ei bani să-i mai asculte cineva. Aseară, după cum spuneam la început, am avut răbdare să ma uit cam la tot ce s-a dat la teve (mai puţin ciocolata fierbinte unde am cam trişat, e drept). Deschiderea festivalului şi desfăşurarea primei părţi, cea cu ever greenul românesc, m-au teleportat, aproape, în epoca de aur (minunatul balet de la început a fost atît de prost încît am realizat că oricine poate deveni dansator, chiar şi eu!). Apare apoi zîna Delia Budeanu (zînă adevarată înainte de '89 cînd ne citea programul de 2 ore, seara la ora 8) şi am primele palpitaţii. Respectabila doamnă, care ar trebui să-şi poarte bătrîneţile pe la Herculane, apare despuiată la Braşov, unde temperaturile nu mai sînt ce-au fost odată... Urmează apoi o pleiadă de mari "artişti" autohtoni, care mai de care mai obosiţi şi fără chef şi îmbrăcaţi ca naiba (nu înţeleg de ce ai purta o rochie care să te incomodeze la mers, de exemplu?!) şi machiaţi prost (super Temişanul mai avea puţin şi arăta ca Alice Cooper), cu o orchestră dirijată de nemuritorul Ionel Tudor, cu un basist care dădea să adoarmă, că basul nu i se auzea deloc, cu o atmosferă 100% de album duminical, iar palpitaţiile mele nu mai contenesc. Mai ţineţi minte albumul duminical? Pentru cei tineri, care n-au gustat din asemenea "delicatese", să spunem că albumul era un program de maxim divertisment, servit de acelaşi TVR, pe vremea împuşcatului, duminică (normal, nu?!), între orele 13 şi16, parcă, în care aveai parte de aceeaşi muzică uşoară pe care am văzut-o şi aseară, versuri patriotice şi scenete umoristice în urma cărora seppuku-ul părea singura ieşire din impas. Să vă pomenesc de Cotabiţă cîntînd Sinatra de te lua somnul, de Marcel Pavel ca un cocoşel îndopat de viagra, de Aurelian Temişan care întotdeauna îţi dă senzaţia că nu ştie ce să facă cu picioarele (care, apropos, a avut dublu rol, prezentator şi cîntăreţ, poate aici s-au mai făcut ceva economii de la buget), de Doina Spătaru care... mai bine dormea în patul ei, de Aura Urziceanu în veşnicu-i poncho roz părînd că ne dă lecţii de canto, de Paula Seling cea suavă sau de Nicola care mai mult ţipă decît cîntă? Toate acestea s-au întîmplat aseară, din nefericire, nu acum 20 de ani şi ceva. Aproape nimeni din cei prezenţi pe scenă nu a CÎNTAT. Doar Nico (pe care sincer să fiu nu o mai văzusem) a reuşit ceva. Şi-a folosit vocea şi nu a vrut nimic altceva decît să cînte. Toţi ceilalţi au fost deplorabili. Pe banii noştri. Ah, era să uit finalul apocaliptic, cu toţii la un loc, omagiindu-l pe Maicăl. Senzaţional!

Au urmat apoi concurenţii, bieţii de ei, toţi o apa şi-un pămînt. Ba nu, greşesc, a fost acolo un băiat "carismatic", care a cîntat Floare de Iris! Şi altul, un belgian, semănînd leit cu Ludovic al 13-lea (poate era stră-stră-stră-nepot). Să-nnebuneşti, nu alta!

Acuma, lăsînd gluma la o parte, să vedem de fapt ce însemnă toate astea?! Înseamnă mai multe lucruri, cred:
1. TVR-ul este un dinozaur care consumă enorm şi produce "semnal" de foarte slabă calitate!
2. Publicului român i se servesc, în continuare, cu nesimţire, lucruri execrabile (şi în acest caz, plătite de el);
3. Noţiunea de profesionalism în organizarea Cerbului de Aur a dispărut complet, dacă cumva a existat vreodată! (dacă ce s-a întîmplat aseară pe scena aia se numeşte spectacol, în accepţiunea TVR + organizatori Braşov, atunci asta reprezintă o mare sfidare la adresa celor care încă gîndesc şi văd!).
4. Bani foarte mulţi cheltuiţi cu tupeu, pe un spectacol mediocru. Pentru un public mediocru.

Cui îi pasă? Nimănui, se pare, atîta vreme cît în România se doarme de 44 + 20 de ani!

Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

PS. Fotografiile de mai sus sînt făcute în 2009 la nici 100 de metri de Piaţa Sfatului!

Fotografia de joi - paisprezece

Astăzi e joi, aşa că am o nouă fotografie pe site-ul Liternet, aici.

- Fabrica de fum, CET Braşov, noiembrie 2007 -

Măcelul forestier din Parcul Naţional Piatra Craiului - un fel de reportaj

Am scris un articol despre defrişările din zona Zărneşti, masivul Piatra Craiului. Îl puteţi citi pe situl editurii Liternet, aici. Aş vrea să pornesc o campanie care să-i convingă pe administratorii parcului / Romsilva să cureţe şi să replanteze dealurile de pe care s-a ras pădurea. Pentru asta e nevoie de îndrăzneală şi ambiţie. Dacă sînteţi interesaţi de această acţiune vă rog să-mi daţi un semn (fie pe emailul meu, fie la comentarii, mai jos).