Eroul necunoscut

Sintagma "eroul necunoscut" nu mai are nicio valoare pentru generatia mea. A fost cindva folosita, dar foarte demult. Si avea un sens atunci; cind Romania numara sute de mii de ostasi pierduti in razboaiele de independenta si mondiale. Spiritul eroic, la acea vreme, era in strinsa legatura cu notiunea de patrie. Intre timp patriotismul a disparut si, odata cu el, si eroii mai mari sau mai mici. De zeci de ani nu mai auzim decit de eroi americani, in filme grandioase, in care un neica-nimeni salveaza planeta sau macar orasul natal.

Acum doua zile s-a intimplat la Brasov o drama. Un barbat care mergea la o farmacie asista la o crima, in mijlocul unei strazi: un individ impusca doua persoane si fuge cu o geanta furata. Barbatul care vazuse scena, fara sa pregete, o ia la fuga dupa agresor. Cind sa-l prinda, urmaritul se intoarce si-l impusca.

Omul acesta, care a murit incercind sa prinda un criminal, e un model complet atipic in societatea romaneasca. In general fugim cit mai departe de astfel de scene. Asistam nesimtiti la scene de violenta pe strada si nu ne bagam. Avem iubite, copii, familii, evitam problemele. Solidaritatea umana e doar la bine. Omul acesta a procedat exact pe dos. Acceptam ca lasitatea e buna cind e vorba de pielea mea. Ma durea, dar traiam cu asta si nu aveam ce face. Dintr-o data apare un erou din multimea amorfa si-mi dau seama ca omul acesta e mai bun (sau... a fost) decit mine si toti oamenii pe care-i cunosc. Pentru ca noi n-am fi facut asta. Nu mai conteaza nimic altceva, in fond. E vorba doar de gestul crestinesc, primar chiar, de a-ti ajuta aproapele cind trebuie.

Un sfirsit... e un inceput!

Cai

Odata cu aducerea civilizatiei si la noi in tara, caii adevarati incep sa se arate mai rar. Altadata omniprezenti in viata de zi cu zi, astazi nu prea mai ai sansa sa vezi cai chiar oriunde. Bine, acum caii se numara sub capote, cu sutele, si fiecare barbat adevarat face orice numai sa aiba cit mai multi. Caii adevarati, insa, sint mai greu de gasit. Taranul inca mai are caruta si cai, desi si aici masina a cam inlocuit celebra pereche. Strainii inca surid binevoitori la vederea carutelor pe drumurile europene romanesti, dar acest lucru parca nu mai e chiar atit de des intilnit. Incetul cu incetul caruta si calul dispar. N-ar trebui sa uitam ca, totusi, calul e animalul care a facut "istorie". El a participat la toate marile batalii, a arat ogoare, a traversat ape, a carat poveri uriase, totul cu un atasament extraordinar fata de omul care-l avea in grija. Calul apare astazi doar la cursele de obstacole, aranjat nevoie mare sau primprejurul pensiunilor turistice pe post de "entertainer".

De curind am dat de o stire care m-a bucurat, cumva. In padurea Letea inca mai sint cai salbatici. Sau...salbaticiti. Caci, pe vremuri, au avut probabil un stapin. Ar fi, cica, vreo citeva mii, care cam strica planurile plantatorilor de arbori din respectabila padure. Totusi, chiar si asa, nu pot sa nu ma bucur ca mai e un loc in Romania unde gasesti cai salbatici. Stirea era cumva umflata, incercind sa sugereze ca solutia ultimativa ar fi impuscarea lor, ocolul silvic din zona fiind profund indignat de faptul ca-si pierdea puietii nou plantati. Acuma ma intreb si eu, oare iarba n-o mai fi buna pentru cai de se hranesc cu "bete" de pomi nou plantati? Sau poate s-ar dori vreo vinatoare organizata sau vinzarea unor permise oaspetilor din Austria si Germania? Cine stie...

Pina una alta, am gasit citeva fotografii cu cai si m-am bucurat de ele. Sper ca si voi...

Cioburi de comunism romanesc (#1)

Sintagma "comunismul romanesc" a adunat in ea, de-a lungul anilor, tot noroiul din vietile si din jurul nostru de pina in '89. Intimplari simple sau complexe, oameni disparuti sau mutilati, amintiri vesele sau triste, dosare in care nici azi nu putem arunca o privire, inchisori si lagare de munca, elite pulverizate, cenacluri si omagii dementiale, bulion pe piine si cite si mai cite, toate alcatuiesc o arhiva de cioburi de memorie care, fara un efort de sistematica rememorare, ordonare si expunere publica, se vor pierde pentru totdeauna. Pierderile ar fi imense in primul rind pentru cei care n-au prins aceasta perioada neagra si care-si inchipuie ca istoria inseamna doar Stefan cel Mare ori Mircea cel Batrin, iar prezentul e o suma de marci de masini, magazine de electronice si canale de filme.

Am prins vreo 15 ani de comunism si am vazut lovitura de stat din decembrie la televizor. Daca as fi fost in Bucuresti probabil as fi iesit pe strazi, dar asta nu mai are nici o importanta acum. Sora mea, studenta in Bucuresti la acea vreme, a fost pe strazile capitalei in acele zile si, timp de mai mult de 24 de ore, cit n-am stiut nimic de ea, am simtit o frica teribila, care si astazi imi da fiori, cind mi-o amintesc. Apoi au urmat citiva ani extrem de tulburi, cu oameni "liberi" stilciti in batai de mineri si "noii" politisti pentru delictul de a simti ca fusesera furati de Iliescu, cu biblioteci incendiate, cu lideri de sindicate ajunsi vedetele zilei si alte lucruri care si acum iti intorc stomacul pe dos. Capitalismul s-a lasat multa vreme asteptat, iar civilizatia a ramas, pina astazi, un concept care are prea putin de-a face cu realitatile romanesti.

Romania a traversat un cosmar care a tinut mai bine de 50 de ani. Mutilarea a inceput cu oamenii care gindeau, a continuat cu mecanismele sociale de faurire a omului nou, cu implantarea fricii si a foametei si s-a incheiat, apoteotic, cu distrugerea peisajului rural si citadin. Structura umana a fost alterata pina la nivel genetic, straturile sociale au fost amestecate intr-un malaxor din care n-au iesit decit impostori, turnatori si lasi. Putini au fost cei care au tinut piept sistemului si n-au abdicat. Multi dintre ei sint acum batrini, neputinciosi, necunoscuti. Cei care ar fi putut sa schimbe mai mult fata Romaniei, dupa '89, au fost inadins marginalizati. Manipularea votantilor s-a facut prin toate canalele. Comunistii cameleonici s-au transformat peste noapte in reformatori. Astazi sint imbracati modern, conduc masini capitaliste si se gindesc la noi, oamenii de rind, cu aceeasi scirba ancestrala. Ce-i de facut?

E o intrebare la care cu greu poti gasi un raspuns multumitor. De cele mai multe ori preferam sa inchidem ochii si sa mergem mai departe. Sa ne retragem in noi, sa ne incuiem in camere sau sa fugim in singuratate, departe. Ne intereseaza prea putin tara in care traim. Si si mai putin trecutul ei apropiat, care a provocat tot acest dezastru. Romania ar fi atit de frumoasa, vorba cuiva, daca n-ar fi locuita. Aici trebuie umblat, cu siguranta. Iar schimbarile, in masele de oameni, sint lente si nu se pot observa decit de la citeva generatii in sus. Nu e pesimism, e doar ceea ce constat dupa 20 de ani de cind oamenii mureau in strada pentru un ideal abstract.

Voi adauga, sper, mai multe episoade acestei teme.

PS. Imaginile de fata au fost facute dupa 1989.

Harry Callahan, maestrul linistii absolute

Se vorbeste pina la paroxism de criza din fabrici si uzine, banci si scoli, spitale sau magazine. Dar mai putin de cea din sufletele oamenilor. Astazi am aflat o veste cu adevarat tragica: un om tinar, de 36 de ani, nasul de cununie al unui prieten, s-a sinucis. Motivul: datoriile destul de mari la banci si camatari. Au ramas o sotie traumatizata si aceleasi datorii nerezolvate... De ce se intimpla astfel de lucruri? Pentru ca vietile noastre graviteaza tot mai mult in jurul "materialului". Pentru ca zi de zi sintem bombardati pe toate caile cu toate nenorocirile. Pentru ca am uitat de mult ce inseamna "a fi". Totul e legat, grotesc, de bani. Iuresul zilnic, spaimele mai mici sau mai mari, somnul chinuit din fiecare noapte, gesturile noastre simple, totul pare atins, nu de criza financiara, ci de cea umana.

Harry Callahan, in astfel de momente, e binevenit. E fotograful care iti picura liniste in suflet. Fotograf de o inalta tinuta artistica, Callahan a tintit catre culmile sensibilitatii expresiei in fotografie. A lasat in urma o colectie de mai mult de 100000 de negative, din care a printat un procent mic ca si contact printuri. Din ele, doar citeva sute au ramas ca fotografii finale. Callahan a fotografiat aproape zilnic orasul in care a stat, si timp de 20 de ani si-a fotografiat sotia. Desi banal si plictisitor la prima vedere, au fost cele mai complexe proiecte ale marelui fotograf. Simplitatea desavirsita, calmul si echilibrul sint dominantele ce au reiesit din aceste imagini. Citi dintre noi ar fi capabili sa fotografieze zilnic aceleasi lucruri? Callahan a experimentat expuneri multiple sau imagini abstracte. In fata citorva imagini, facute acum zeci de ani, stai si astazi sa te intrebi, desi sintem in epoca photoshopului, cum au fost facute?! E maiestrie, dar e, de fapt, mai mult. E un dar pe care-l au prea putini: acela de a sti sa spui multe cu mijloace putine.

Un monument disparut, Eminescu

Eminescu a iesit definitiv din vietile noastre. Nu-i mai pasa nimanui de el, nici macar elevilor care dau bacul. E trist tipul, caracter "emo", un ciudat neinteles de nimeni si al naibii de plictisitor in rimele lui perfecte... asa ca, da-l incolo, putem asculta versuri mai faine, cintate de baietii de cartier. Eminescu s-a tocit in atitia ani in care a fost folosit ca moneda de schimb pentru cumpararea unui blazon romanesc: nationalist inversunat, comunistii l-au scos la inaintare cit au putut pentru a sustine frumoasele povesti despre puritatea neamului romanesc. Astazi toate aceste lucruri nu mai inseamna nimic. Invatamintul romanesc este primul mare vinovat de aceasta mare nedreptate care i se face celui mai mare poet roman. Urmeaza toata media, plina de semianalfabeti pe post de facatori de rating si, nu in ultimul rind, fiecare dintre noi, care n-am mai deschis o carte de poezii scrise de el din anii de liceu.

Cum arata Romania ? (#6) (Sulina)

Daca ajungi in Delta, si mai ales pe bratul Sulina, atunci nu trebuie sa ratezi mersul in orasul cu acelasi nume. Pentru ca acolo o sa te simti putin altfel decit in marea majoritate a locurilor "vizitabile" din Romania; e liniste multa, e Dunarea (o parte din ea...) varsindu-se in mare, e o plaja uriasa, aproape pustie, sint multe case vechi, din lemn, locuite de oameni la fel de batrini, e un cimitir cum n-ai unde sa vezi in alt colt de lume, cu crestini (ortodocsi "noi" si "vechi", catolici si protestanti), musulmani si evrei la un loc. Si mai e un sentiment ciudat, de tristete sau melancolie, cind vezi ca marele oras comercial de acum 150 de ani a decazut cumplit.

La Sulina nu s-a mai intimplat nimic notabil din al doilea razboi mondial. Folosit intens in secolul al XIX-lea pentru comertul cu cereale, portul din Sulina a disparut aproape complet ulterior. Doar farul iti mai aduce aminte ca pe aici au trecut mii de nave care imbogatisera orasul, facindu-l, la un moment dat, cel mai bogat oras al Romaniei. Acum in Sulina mai sint doar citeva mii de oameni, in mare majoritate batrini. La un moment dat in Sulina erau 30 de nationalitati. Acum au mai ramas doar romani, lipoveni, ucrainieni si ceva turci. Cei mai multi pescuiesc, vinzind peste la un pret de nimic. Fabrica de conserve s-a inchis, drumuri nu sint, asa ca pe "insula" viata nu-i tocmai usoara. 

Nu vreau sa idilizez aiurea un biet oras uitat de lume. Pentru ca am vazut cum aratau fetele oamenilor, cum erau imbracati si ce vindeau in piata. Dar la Sulina m-am simtit mai aproape de natura ca in alte locuri in care "civilizatia" a devenit sursa de stres. Chiar si zecile de ciini vagabonzi parca erau mai bine "integrati" in peisaj ca la oras. Ar trebui facut ceva acolo pentru a revitaliza locul. Dar nu mi-as dori sa vad plaja din Sulina plina ochi, pensiuni ca-n Vama si muzica peste tot. Sigur, poti face si turism de buna calitate, care sa asigure prosperitatea zonei. Delta e la doi pasi, marea e acolo. Si totusi oamenii sint atit de saraci. 

Mi-au mai placut casele de lemn la Sulina. Acoperite cu scindura batuta in caplama, vopsite in culori tari, casele vorbesc putin despre istoria locului; s-au perindat pe aici oameni multi, in mare majoritate negustori, cu familii aflate uneori departe si care n-au avut timp sa ridice case de zidarie. Ele dau un farmec nespus zonei. Sulina iti va ramine in inima pentru mult timp sau pentru totdeauna, indiferent ca o sa urci pe cei mai inalti munti sau o sa privesti la turnurile celor mai inalte catedrale.

PS. Mai multe imagini de la Sulina sint aici.

Roma (#2) - Colosseumul

Gladiatorii au disparut demult, leii si crocodilii, rinocerii si elefantii au parasit arena. Locul lor a fost luat de hoardele de turisti care, aflind ca cea mai mare minune a Romei e Colosseumul, au dat navala sa vada cu ochii lor stadionul de marmura. Marmura a cam disparut in cei 2000 de ani cit s-au scurs, aproape, de la construirea lui, dar senzatia de maretie si perfectiune e inca acolo si cu greu poate fi egalata in alt loc din Roma.

Colosseumul a vazut multe, lupte singeroase, muribunzi, aplauze si frenezie, lacrimi si risete. Totul era acolo, in praful de pe terenul de lupta sau pe bancile de marmura. Acum oamenii vin sa vada ramasitele circului. Sint la fel de fericiti, zimbesc si rid la fel de frumos. In arena nu mai lupta nimeni, e aproape liniste. Vizitatorii arunca priviri curioase inspre locul de lupta, cauta cu ochii detalii in labirintul de dedesubt, fiecare vrea sa descopere ineditul sau chiar incredibilul.

S-a spus multa vreme ca acest loc a fost folosit pentru manipularea maselor de oameni, ca aici s-au pus in scena cele mai crude scenarii de lupta, ca mintile bolnave isi gaseau placerea si desfatarea in singele care curgea din belsug. Adevar doar pe jumatate. Colosseumul a fost locul in care nu se juca fotbal, de exemplu. In Roma acelor ani nu existau televiziune si mall-uri, cinematografe sau cluburi. Oamenii mergeau la "circ" asa cum noi mergem la film ori ne uitam la TV. Se murea in arena, e drept, dar acolo iti puteai si recistiga libertatea, bunul suprem la vremea aceea. Se murea foarte usor in acele timpuri, dar totusi mureai cu arma in mina, incercind sa te aperi. Acum oamenii mor complet nevinovati, loviti de rachete sau in explozii, sau, si mai banal, in accidente de masina.

Traian a sarbatorit victoria asupra dacilor prin 123 de zile de spectacole in arena. Ele s-au tinut pe durata a 3 ani. Au fost sacrificate mii de animale atunci si aproape 20000 de gladiatori au intrat in arena in cele 123 de zile. Crestinismul era inca la inceput. Dupa inca 300 de ani luptele cu gladiatori au fost interzise (din 407 dCh). Dupa inca 100 de ani au incetat si luptele cu animale.

Colosseumul apoi a fost folosit ca sursa de marmura pentru alte cladiri din Roma. Se zice ca mii de tone au fost luate si duse in diverse alte zone. Chiar si numai scheletul ramas iti da fiori si-ti pune la picioare o adevarata pagina de istorie.

De privit ...

O listă profund subiectivă de cărți de fotografie formatoare

Art Of Photography
Deus Ex Machina
Andre Kertesz: The Eternal Amateur
Faces: The Creative Process Behind Great Portraits
Robert Doisneau: Paris
In Our Time: The World as Seen by Magnum Photographers
Imogen Cunningham: On the Body
Imogen Cunningham Photobook
Edward Weston
Koudelka
Workers: Archaeology of the Industrial Age
Ansel Adams' 400 Photographs
Paul Strand
Africa: Eye on Africa
Robert Capa
Invasion 68: Prague
HCB a Retrospective
Sahel: The End of the Road
A Propos de Paris
HCB in India
The Eternal Amateur
Dorothea Lange
Saudek
Eleanor
The Secret Paris of the 30s
150 Years of Photo Journalism
The Family of Man
Infanta
Martorul Surpriză

Muncitorii domnului Salgado

Sebastiao Salgado, brazilian de origine, este unul dintre cei mai importanti fotografi ai momentului, daca nu chiar cel mai mare. A inceput fotografia prin 1973, dupa citeva calatorii in Africa, reprezentind Banca Mondiala si o mare firma importatoare de cafea din Brazilia. Era economist la vremea respectiva. Calatoriile acelea l-au determinat sa renunte la viata de birou si sa inceapa marea aventura a vietii sale. Si astfel in urmatorii 30 de ani a colindat lumea si a creat citeva proiecte majore: muncitorii Americii de Sud, munca manuala pe glob, populatiile migratoare, Africa. 

Proiectul despre munca manuala a durat din 1986 pina in 1992 si a cuprins 26 de tari din toata lumea. La acea vreme Sebastiao Salgado era membru Magnum. Imaginile rezultate reprezinta o adevarata pagina din istoria prezenta a umanitatii. Asa cum autorul o spune la inceputul albumului "Workers", 4/5 din populatia lumii traieste intr-o saracie uriasa si sustine restul populatiei care-si permite sa consume bunuri de orice fel. In tarile pe unde a fotografiat, oamenii erau platiti cu citiva dolari pe zi. Inchipuiti-va un miner in India cistigind ceva mai mult de un dolar pe zi. Si muncind 12 ore. Uneori cu nevasta si copii. 

Imaginati-va un santier de cautatori de aur, in Brazilia, unde zilnic trudesc 50000 de oameni, sapind in pamint umed si carind saci plini cu pamint dintr-o groapa adinca de 1-200 de metri, mii de furnici pe scari de lemn, asteptind sa le vina rindul sa-si urce sacii si apoi sa o ia de la capat. Un astfel de santier e comparabil cu cel din Egipt, cind s-au construit marile piramide. Doar ca intre timp au trecut 5000 de ani...

Imaginile domnului Salgado sint reale. Oamenii din ele au uneori puterea sa zimbeasca. Nu e nimic artificial dramatic, senzationalul lipseste. Expozitia muncitorilor anonimi face inconjurul pamintului de citiva ani. Oamenii curiosi pot astfel sa vada si sa inteleaga cite ceva din prezentul muncii manuale pe Pamint. Ar fi mare lucru s-o vedem si in Bucuresti, cindva, desi ma cam indoiesc. Pentru ca genul acesta de fotografie nu e foarte prezent la noi. 

Spor la munca in Noul An!