- Portarul cetăţii Rupea, septembrie 2009 -
miercuri, 24 februarie 2010
vineri, 19 februarie 2010
Avatar sau noi între Pandora şi Sahel
Curiozitatea m-a fript vreo cîteva săptămîni şi în cele din urmă am văzut şi eu filmul Avatar. Nu sînt un consumator de filme la modă. Nu-mi place, de fapt, nimic din ce "se poartă". Sînt un demodat din multe puncte de vedere... dar asta e o altă discuţie. Numai că acum vreo 5 săptămîni am auzit că o grămadă de oameni dau o "fugă" pînă în Bucureşti, să vadă filmul-filmelor la cinemaul 3D, nemaiţinînd cont de kilometri, de oboseală, de nimic. O fi ceva acolo, mi-am zis, să străbaţi jumate de ţară numai ca să vezi un film. Acum cîteva zile am văzut, deci, filmul, dar versiunea normală. N-o să vă povestesc nimic din el pentru că nu e mare lucru de povestit. O să vă zic doar că filmul de desene animate după care salivează o planeta întreagă m-a plictisit îngrozitor. De la jumătate încolo am început să fac numărătoarea sunetelor care se repetau, dar în contexte diferite, a greşelilor flagrante de "rendering", a replicilor de-a dreptul imbecile etc. Filmul poate fi analizat din două puncte majore de vedere: tehnicul şi ... restul. La partea tehnică stăm destul de bine: după mulţi ani de procesat scene, cu super softuri de animaţie şi rendering 3D, cu mii de programatori angrenaţi în această înfloritoare afacere (vorba unui prieten, Statele şi-au salvat industria IT cu filmul ăsta!) rezultatul e oarecum la nivelul aşteptărilor: scene frumos colorate, creaturi misterioase şi efecte nemaivăzute. Numai că şi aici avem o grămadă de probleme: bugetul n-a fost, poate, suficient de încăpător pentru a crea şi sunete pe măsură. Hîrîitul elicopterelor e acelaşi în tot filmul, indiferent că sculele aveau una sau 10 elice, erau albinuţe sau ditamai pelicanii. Nu mai vorbesc de scenele de luptă dinspre final, cînd gheonoaiele si Mama zmeilor dădeau cu elicopterele de pămînt fără milă. De rîsul bebeluşilor. Cît despre partea de "cinema" ce să mai zic, ea lipseşte cu desăvîrşire pentru că domnul regizor nici n-a urmărit aşa ceva. Avatar e un film de desene animate cu mici "inserţii" umanoide. Lupta dintre bine şi rău, cu secreţii de mitologie a la Făt-Frumos, Tinereţe fără bătrîneţe etc, se împleteşte armonios cu dulcegăriile din Titanic, probabil o obsesie încă vie în mintea regizorului. Cum altfel s-ar explica similitudinea dintre scena căderii arborelui vieţii şi cea a ruperii vaporului în două? Sunete identice, apocaliptice, imagini "trase" încet, pe principiul dacă realitate crudă nu e, măcar stres vizual să fie etc. Jack, strigă ea, şi iarăşi am uitat pentru o clipă dacă sînt pe Titanic sau în pădurile Pandorei. Avatar e gîndit şi făcut să aducă bani. Nimic mai mult. Domnul Cameron e un bun om de afaceri care-și gîndește filmele plecînd de la încasări, reușind asfel profituri colosale și recorduri uimitoare. Dar numai în materie de bugete și profituri. Altceva nu pare să conteze pentru el foarte mult. Dar nu asta e problema mea.
De ce Avatar a devenit o boală mondială? Se pare că evadarea în "altceva", escapismul bunăoară, e pentru majoritatea covîrşitoare a oamenilor o experienţă binefăcătoare. În zbuciumul delirant în care ne trăim vieţile, în singurătatea super-tehnologizată în care ne afundăm tot mai mult, "pauza" de Avatar, e, poate, un refugiu binevenit pentru mulţi. Lumea creată de Cameron e un fel de fata-morgana după care oftezi, fără să vezi de fapt că în spate e un păpuşar cu sforile întinse. Oamenii nu-l mai caută demult pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu le poate oferi nici o distracţie (şi vorba lui Nietsche "Dumnezeu a murit"). Vaticanul s-a arătat iritat de sindromul "avatar". Mulţi au rîs sau au zis că e un amestec nepermis al bisericii în viaţa privată a cetăţeanului. Oare? De ce n-am mai avea nevoie de sfaturi într-o lume deviată şi deviantă? De ce n-am sta sa cugetăm cîteva clipe înainte să ne revoltăm, plini de orgolii, cînd, cineva, încearcă să ne întoarcă faţa către lucrurile cu adevărat importante?
S-a întîmplat să văd filmul în acelaşi timp cu parcurgerea unui album de fotografie pe care mi-l doream de mult: Sahel, the end of the road al fotografului Sebastiao Salgado. Sahel, sudul Saharei, teritoriu virtual a patru state: Ciad, Etiopia, Mali, Sudan. Sute de mii de oameni morţi prin înfometare. Un fotograf care a stat alături de ei timp de 15 luni şi a încercat să înţeleagă ceva din ceea ce înseamnă suferinţa. Un album pe care nu-l poţi vedea pînă la capăt... Lumea I, într-o criză de consum, de identitate, de creaţie, faţă în faţă cu lumea a III-a într-o criză de nevoi primare. Între imaginea bătrînului scheletic ţinîndu-şi în braţe fiul mort de foame, privind cu ochi sticloşi către nicăieri şi pînă la colonelul avatar comandînd un robot de luptă gigantic, umanitatea s-a pierdut, undeva, pe drum. Chiar dacă fotografiile din Sahel sînt făcute în anii '80, ele înseamnă, de fapt, acelaşi lucru: nepăsarea noastră în faţa suferinţei. Barbaria lumii "civilizate" care acceptă asemenea atrocităţi. Sahelul, ca multe alte nenorociri ştiute sau neştiute, a putut să aibă loc pentru că se întîmpla într-o zonă neinteresantă economic. Nimeni, dintre cei care pot face cu adevărat ceva, nu are nimic de cîştigat intervenind acolo. Iar noi, spectatorii avatari, preferăm sa ne punem ochelarii "3D" peste ochi şi să ne cufundăm în lumea mirifică a domnului Cameron. Acolo, chiar dacă se moare, din 3 clickuri putem restaura totul. Din păcate, în Sahel nu se mai poate restaura nimic.
De ce Avatar a devenit o boală mondială? Se pare că evadarea în "altceva", escapismul bunăoară, e pentru majoritatea covîrşitoare a oamenilor o experienţă binefăcătoare. În zbuciumul delirant în care ne trăim vieţile, în singurătatea super-tehnologizată în care ne afundăm tot mai mult, "pauza" de Avatar, e, poate, un refugiu binevenit pentru mulţi. Lumea creată de Cameron e un fel de fata-morgana după care oftezi, fără să vezi de fapt că în spate e un păpuşar cu sforile întinse. Oamenii nu-l mai caută demult pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu le poate oferi nici o distracţie (şi vorba lui Nietsche "Dumnezeu a murit"). Vaticanul s-a arătat iritat de sindromul "avatar". Mulţi au rîs sau au zis că e un amestec nepermis al bisericii în viaţa privată a cetăţeanului. Oare? De ce n-am mai avea nevoie de sfaturi într-o lume deviată şi deviantă? De ce n-am sta sa cugetăm cîteva clipe înainte să ne revoltăm, plini de orgolii, cînd, cineva, încearcă să ne întoarcă faţa către lucrurile cu adevărat importante?
S-a întîmplat să văd filmul în acelaşi timp cu parcurgerea unui album de fotografie pe care mi-l doream de mult: Sahel, the end of the road al fotografului Sebastiao Salgado. Sahel, sudul Saharei, teritoriu virtual a patru state: Ciad, Etiopia, Mali, Sudan. Sute de mii de oameni morţi prin înfometare. Un fotograf care a stat alături de ei timp de 15 luni şi a încercat să înţeleagă ceva din ceea ce înseamnă suferinţa. Un album pe care nu-l poţi vedea pînă la capăt... Lumea I, într-o criză de consum, de identitate, de creaţie, faţă în faţă cu lumea a III-a într-o criză de nevoi primare. Între imaginea bătrînului scheletic ţinîndu-şi în braţe fiul mort de foame, privind cu ochi sticloşi către nicăieri şi pînă la colonelul avatar comandînd un robot de luptă gigantic, umanitatea s-a pierdut, undeva, pe drum. Chiar dacă fotografiile din Sahel sînt făcute în anii '80, ele înseamnă, de fapt, acelaşi lucru: nepăsarea noastră în faţa suferinţei. Barbaria lumii "civilizate" care acceptă asemenea atrocităţi. Sahelul, ca multe alte nenorociri ştiute sau neştiute, a putut să aibă loc pentru că se întîmpla într-o zonă neinteresantă economic. Nimeni, dintre cei care pot face cu adevărat ceva, nu are nimic de cîştigat intervenind acolo. Iar noi, spectatorii avatari, preferăm sa ne punem ochelarii "3D" peste ochi şi să ne cufundăm în lumea mirifică a domnului Cameron. Acolo, chiar dacă se moare, din 3 clickuri putem restaura totul. Din păcate, în Sahel nu se mai poate restaura nimic.
miercuri, 17 februarie 2010
Fotografia de joi - treizeci şi şapte
- Parapantişti şi mult soare, Poiana Braşov, septembrie 2009 -
miercuri, 10 februarie 2010
duminică, 7 februarie 2010
miercuri, 3 februarie 2010
Fotografia de joi - treizeci şi cinci
- Localnic vesel, bînd o bere la cutie şi cal neţesălat, aşteptîndu-şi stăpînul, satul Peştera din judeţul Braşov, septembrie 2009 -
luni, 1 februarie 2010
Idei în dialog - la final?!
Cînd cultura ajunge la discreţia nelegiuiţilor
De cîteva zile am aflat că revista Idei în dialog a încetat să mai apară. La început am crezut că e o glumă, apoi mi-am dat seama că faptul e cît se poate de adevărat. După cinci ani şi trei luni de la debut, una dintre puţinele reviste serioase de cultură din România a dispărut. Lucrul acesta a trecut aproape indiferent. Puţine bloguri anunţă sau analizează ce s-a întîmplat de fapt cu revista, iar analiştii din media românească sînt mai ocupaţi cu alte subiecte, de "real" interes pentru public, care aduc rating şi bani.
ID era o revistă patronată de aşa zisul om de afaceri Sorin Ovidiu Vîntu. Ştim cu toţii cine este personajul. Mai trebuie spus şi că SOV deţine(a) (în decembrie 2009) grupul Realitatea-Caţavencu, grup media sub care apărea şi ID. Rezultatele alegerilor au fost triste pentru SOV, drept pentru care, multe din revistele scoase pe banii lui au fost închise în ianuarie. Printre ele se numără şi ID. Domnul Patapievici, susţinător declarat al preşedintelui Băsescu, a pierdut de această dată. ID nu era un mare consumator de bani. Să fim serioşi, un ziar de 50 de pagini, cu apariție lunară, în care multe articole erau publicate prin contribuţiile benevole ale multor oameni de cultură din România, neremunerate deci, are un buget mult mai mic decît o revistă precum Tabu, unde numai un pictorial făcut de un fotograf profesionist costă cît cîteva numere din ID. Sigur, şi la ID erau salarii, cheltuieli de tipografie etc, dar puse pe hîrtie, nu însemnau mare lucru la banii patronului.
Oare SOV chiar a ajuns să depindă de nişte zeci de mii de euro pe an? Sigur că nu. Răspunsul la întrebarea de ce a murit ID? e altul: democraţia din România e prea săracă pentru a investi în cultură. România nu produce oameni de afaceri suficient de dotați intelectual pentru a investi şi în cultură. America sfîrşitului de secol XIX şi a începutului de secol XX îi datorează enorm, din punct de vedere cultural, unui om extrem de bogat (considerat al doilea într-un clasament al tuturor timpurilor), numit Andrew Carnegie. Universitatea din Pittsburgh a fost fondată din banii lui, ca şi multe biblioteci, muzee şi lăcaşuri de cultură din America. Omul avea legături cu mafia americană dar asta n-a contat: cea mai mare parte a banilor lui i-a investit în cultură, lucru care se vede şi astăzi. Poate fi un exemplu pentru "industriaşul" român? Nu poate, pentru că în România afacerile nu cresc natural, iar oamenii din spatele lor nu au timp să aştepte şi nici bani de aruncat "aiurea". Nici educaţia acestor oameni nu e una prea strălucită, aşa că investiţiile în cultură, sponsorizările, actele de caritate etc sînt infime.
În România o revistă precum ID nu valorează nimic: nu o citeşte aproape nimeni, deci de ce ar apărea în continuare, dacă nu aduce profit? Nu avem loc pentru o piaţă a ideilor, pentru discuţii civilizate, pentru argumente. Lucrurile au ajuns extrem de îngrijorătoare. Rezultatul se vede oriunde, din faţa camerelor de luat vederi, unde politicianul român agramat şi violent vrea să-şi tranşeze problemele fără nici cele mai elementare maniere şi pînă în periferia oraşelor sau în marginea satelor, inundate de gunoaie, manele şi construcţii monstruoase. O astfel de Românie nu are nicio şansă de supravieţuire pe termen lung, la nivel european, fără investiţii serioase în cultură. Şi aici nu mă refer numai la învăţamîntul elementar, şi el cu ample metastaze, mă refer la locuri în care oamenii civilizaţi să poată discuta la un alt nivel decît cel propus de televiziuni sau ziarele cotidiene. ID era un astfel de loc. A murit?!
Sper din toată inima că domnul Patapievici nu a fost înfrînt. Sper din toată inima că, deşi acum plăteşte pentru poziţia verticală pe care a avut-o în toţi anii din urmă, va găsi resurse să continue. ID poate să rămînă măcar în spaţiul "virtual", o revistă pe Internet. Mă întreb de ce Institutul Cultural Român, condus tot de domnul Patapievici, institut subvenţionat de statul român, nu preia brandul pentru a-l duce mai departe?! Oare statul român chiar crede că va rezista numai adăugînd noi şi noi impozite? E timpul şi pentru investiţii "nepragmatice" care, cu siguranţă, vor da roade mai încolo. Altfel România se va îneca de-a dreptul în mlaştini create de posturi precum Realitatea sau în sutele de tabloide cu care românii îşi spală creierii zilnic.
PS. Aceeași soartă tristă o are și revista Dilemateca. Oare s-ar putea imagina o Americă fără The New York Review of Books?
De cîteva zile am aflat că revista Idei în dialog a încetat să mai apară. La început am crezut că e o glumă, apoi mi-am dat seama că faptul e cît se poate de adevărat. După cinci ani şi trei luni de la debut, una dintre puţinele reviste serioase de cultură din România a dispărut. Lucrul acesta a trecut aproape indiferent. Puţine bloguri anunţă sau analizează ce s-a întîmplat de fapt cu revista, iar analiştii din media românească sînt mai ocupaţi cu alte subiecte, de "real" interes pentru public, care aduc rating şi bani.
ID era o revistă patronată de aşa zisul om de afaceri Sorin Ovidiu Vîntu. Ştim cu toţii cine este personajul. Mai trebuie spus şi că SOV deţine(a) (în decembrie 2009) grupul Realitatea-Caţavencu, grup media sub care apărea şi ID. Rezultatele alegerilor au fost triste pentru SOV, drept pentru care, multe din revistele scoase pe banii lui au fost închise în ianuarie. Printre ele se numără şi ID. Domnul Patapievici, susţinător declarat al preşedintelui Băsescu, a pierdut de această dată. ID nu era un mare consumator de bani. Să fim serioşi, un ziar de 50 de pagini, cu apariție lunară, în care multe articole erau publicate prin contribuţiile benevole ale multor oameni de cultură din România, neremunerate deci, are un buget mult mai mic decît o revistă precum Tabu, unde numai un pictorial făcut de un fotograf profesionist costă cît cîteva numere din ID. Sigur, şi la ID erau salarii, cheltuieli de tipografie etc, dar puse pe hîrtie, nu însemnau mare lucru la banii patronului.
Oare SOV chiar a ajuns să depindă de nişte zeci de mii de euro pe an? Sigur că nu. Răspunsul la întrebarea de ce a murit ID? e altul: democraţia din România e prea săracă pentru a investi în cultură. România nu produce oameni de afaceri suficient de dotați intelectual pentru a investi şi în cultură. America sfîrşitului de secol XIX şi a începutului de secol XX îi datorează enorm, din punct de vedere cultural, unui om extrem de bogat (considerat al doilea într-un clasament al tuturor timpurilor), numit Andrew Carnegie. Universitatea din Pittsburgh a fost fondată din banii lui, ca şi multe biblioteci, muzee şi lăcaşuri de cultură din America. Omul avea legături cu mafia americană dar asta n-a contat: cea mai mare parte a banilor lui i-a investit în cultură, lucru care se vede şi astăzi. Poate fi un exemplu pentru "industriaşul" român? Nu poate, pentru că în România afacerile nu cresc natural, iar oamenii din spatele lor nu au timp să aştepte şi nici bani de aruncat "aiurea". Nici educaţia acestor oameni nu e una prea strălucită, aşa că investiţiile în cultură, sponsorizările, actele de caritate etc sînt infime.
În România o revistă precum ID nu valorează nimic: nu o citeşte aproape nimeni, deci de ce ar apărea în continuare, dacă nu aduce profit? Nu avem loc pentru o piaţă a ideilor, pentru discuţii civilizate, pentru argumente. Lucrurile au ajuns extrem de îngrijorătoare. Rezultatul se vede oriunde, din faţa camerelor de luat vederi, unde politicianul român agramat şi violent vrea să-şi tranşeze problemele fără nici cele mai elementare maniere şi pînă în periferia oraşelor sau în marginea satelor, inundate de gunoaie, manele şi construcţii monstruoase. O astfel de Românie nu are nicio şansă de supravieţuire pe termen lung, la nivel european, fără investiţii serioase în cultură. Şi aici nu mă refer numai la învăţamîntul elementar, şi el cu ample metastaze, mă refer la locuri în care oamenii civilizaţi să poată discuta la un alt nivel decît cel propus de televiziuni sau ziarele cotidiene. ID era un astfel de loc. A murit?!
Sper din toată inima că domnul Patapievici nu a fost înfrînt. Sper din toată inima că, deşi acum plăteşte pentru poziţia verticală pe care a avut-o în toţi anii din urmă, va găsi resurse să continue. ID poate să rămînă măcar în spaţiul "virtual", o revistă pe Internet. Mă întreb de ce Institutul Cultural Român, condus tot de domnul Patapievici, institut subvenţionat de statul român, nu preia brandul pentru a-l duce mai departe?! Oare statul român chiar crede că va rezista numai adăugînd noi şi noi impozite? E timpul şi pentru investiţii "nepragmatice" care, cu siguranţă, vor da roade mai încolo. Altfel România se va îneca de-a dreptul în mlaştini create de posturi precum Realitatea sau în sutele de tabloide cu care românii îşi spală creierii zilnic.
PS. Aceeași soartă tristă o are și revista Dilemateca. Oare s-ar putea imagina o Americă fără The New York Review of Books?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)