Vise de Craciun

Ca in fiecare an inainte de Craciun, romanul da din coate prin magazine ca sa-si faca loc mai repede la casa de marcat, cu carucioru-i semanind a tir, din care descarca semet si cu voie buna cite si mai cite: bidoane de vin la 2L, bere multa, sunci si cirnati, copane, antricoate si brinzeturi, puzzle-uri si musinute pentru aia mici, chilotei si papuci de casa, spray-uri si spume de barbierit si, in general, cam tot ce se gaseste pe rafturile marilor depozite cu cadouri de Craciun. 

Portbagajul odata umplut mai ramine de cumparat bradul si marea sarbatoare poate sa vina. Brazii au fost anul acesta, ca de obicei, de toate felurile si pentru toate buzunarele. De la 15-20 de lei, subtire si chel, de tranzitie, pina la 2-300, ditamai namila adusa din Danemarca. Intr-o piata, un baiat intreprinzator, vindea un bradut cam de 2m cu 180 de lei. Il intreb de unde a scornit pretul si-mi raspunde plin de bunavointa ca poate sa-mi faca o mica reducere. Reducere la ce? Adica mi-l dai cu 160? Eu am luat unul, asemanator cu 70. Deh, zice el, ca asta am dat in fiecare zi cu 200, asa ca nu-i nici o problema. Dar lumea cumpara. Opreste o masina de lux, coboara grabit un nene cu geaca de piele, intreaba cit costa, o ho ho, numai atit?!, si-l cumpara pe loc.

Traficul e si el in zi de sarbatoare. Miile de soferi grabiti uita ca linga ei sint... oameni. Claxoane, agresivitate, injuraturi. Asta e portia zilnica de mitocanie pe 4 roti. In sfirsit, ajungi acasa, si stii ca 2 zile n-o sa mai iesi afara din ea, ca o sa poti sa te linistesti si sa-ti vezi de ale tale. Ma intreb oare ce viseaza de Craciun acesti oameni ? Isi aminteste cineva despre ce e "vorba" in aceasta mare sarbatoare? Nu, nu e despre cadouri, burti pline, bauturi si cluburi. E despre cu totul altceva...

De citeva zile ascult Pink Floyd. Mi s-a facut dor de Rick Wright, Dumnezeu sa-l odihneasca. Am vazut zilele trecute 2 DVDuri cu filmari foarte vechi, de prin 68-69 si apoi 70 si ceva. Cita pasiune in muzica lor si cita maiestrie! Azi noapte l-am visat pe Ozzy, eram cu el si cu citiva prieteni la o masa, si el ne dadea CDuri cu Pink Floyd, eu primisem Meddle. De ce tocmai Ozzy? Cred ca si lui ii e dor de Rick!

Sarbatori cu pace si sanatate!

'89

pentru ei ... cei care acum 19 ani au avut curajul sa nu mai aplaude ci sa huiduie, au stat drept baricada in fata tancurilor, au purtat drapele gaurite pe post de scuturi, au aratat ca solidaritatea nu murise in tara asta, asa cum credeam cu totii ... un gind de recunostinta!

Cum arata Romania ? (#5) (Caraorman - Delta Dunarii)

Caraorman - frumoasa

In Caraorman nu sint masini, parcari, magazine sau discoteci. Daca uitam de fabrica de nisip si constructiile adiacente, Caraormanul ar putea fi asemuit cu un mic colt de rai: e liniste deplina, natura curata si oameni putini. Turismul aici e abia la inceput: doar 2-3 case gazduiesc oaspeti, accesul in zona nu e tocmai simplu, iar marea masa de turisti ai Deltei prefera oazele mai "civilizate", cu pensiuni sau hoteluri moderne, apa curenta etc. Odata nimerisera in sat citiva tineri petrecareti, am aflat, si, dupa ce li s-a zis ca nu exista nici o discoteca, au plecat rapid...

Asa ca te poti simti aici ca in idilicul sat al copilariei, cu vaci mergind pe ulite, carute si tractoare cind si cind, ciini, giste si magarusi. Am stat la niste oameni foarte primitori, veniti tocmai de la Alba Iulia, in anii '80, stramutati cu forta, pentru lucrul la fabrica de nisip. Oameni cu adevarat gospodari, cum nu prea am mai vazut: ziua de lucru incepea pe la 5 dimineata si se termina dupa ora 8 seara. Animale multe si de toate felurile, inclusiv cai frumosi, oi si multe pasari, apoi pamint de lucrat, citeva hectare, ce mai, o adevarata ferma unde se producea totul pentru traiul zilnic.

Baiatul gazdelor, in virsta cam de 30 de ani, era un adevarat om al Deltei: pescar impatimit si cu mirosul pestelui in nari, stia toate potecile si ascunzisurile zonei. Mare iubitor de natura, m-a impresionat prin simplitate, grija fata de noi, oaspetii casei si stiinta de a-si impinge inainte mica afacere.

Am batut satul in cele 4 zile cit am stat, de la un capat la altul. Multe nu erau de vazut in el, dar multe erau de "simtit". Garduri si case din stuf, simple si curate, nisip fin, peste tot, parca te simteai in povestea lui Kobo Abe, Delta la doi pasi, sute de rindunele si multe pisici. Drumurile prin Delta, ca pentru cineva care era la prima calatorie in zona, au fost incredibile prin spectacolul de vegetatie, pasari si sunete. Seara mica bodega din sat se umplea de localnici, toti obositi dupa o zi lunga, veniti sa bea o bere si sa mai puna tara la cale. Alimentara satului, desi mai aprovizionata decit marile alimentare goale de dinainte de '89, n-avea cum sa nu-ti aminteasca de saracia care fusese pina mai ieri.

Am plecat din sat de-a dreptul coplesit de cele vazute in citeva zile. O alta lume, cu tainele si regulile ei nescrise, cu frumuseti simple si fragile, care ma indeamna, ori de cite ori ma gindesc la zilele acelea, sa ma reintorc cindva la ea.

Hirtia va ramine acolo

In casa de peste drum, mare, aratoasa si cu multe masini straine in fata, locuiesc 3 generatii: bunicii, copiii si nepotii. Nepoata e la liceu, probabil intr-a XI-a sau a XII-a. Inalta, zvelta, bine imbracata, freza "japoneza", poseta pe mina, face o gramada de drumuri in fiecare zi. Maica-sa apare rar, de obicei vine dupa ora 16 si nu mai iese din casa. Fratele e vinzator de masini, aduce saptaminal cite una din Germania. Bunicii, ca mai toti pensionarii, stau mai mult la poarta si privesc lumea si masinile care trec. Bunicul e un om inalt, imbracat intotdeauna mai gros decit e nevoie, se misca mai incet, pare sa tremure usor.

Astazi de dimineata nepoata a plecat cu un baiat, intr-un taxi. A deschis poarta, in timp ce vorbea la mobil, a scos cheile din poseta, moment in care a aruncat in fata portii o hirtie alba, care probabil o deranja in poseta, apoi, continuindu-si convorbirea, a inchis poarta cu cheia, s-a suit in taxi si a plecat.

Bunicul a iesit apoi la poarta de citeva ori, cum ii e obiceiul. Daca trece o masina mai zgomotoasa, ori cineva parcheaza in preajma, el e la observator. La prima iesire de dupa plecarea fetei a stat de vorba cu cineva, apoi s-a uitat la hirtie, a dat s-o ia, apoi, vazind ca nu prea are ce face cu ea, a lasat-o in aceeasi pozitie. Hirtia e in acelasi loc, dupa 6 ore si alte multe iesiri la poarta ale bunicului. Probabil va mai ramine ceva timp acolo, pina o sa inceapa sa bata vintul. Pentru ca maturatorii n-or sa mai treaca pina la primavara!

Neagu Djuvara

Ar fi trebuit sa fie Caraorman, partea a doua :-)

Dar m-a impresionat atit de tare interviul acesta cu Neagu Djuvara incit m-am hotarit sa las pe zilele viitoare istorisirea despre Delta Dunarii. La 92 de ani acest mare om ii poate pune in mare dificultate pe toti politicienii Romaniei...

Cum arata Romania ? (#4) (Caraorman - Delta Dunarii)

Caraorman - bestia

Nu, n-am gresit fotografiile, ne aflam chiar in Delta Dunarii, in satul Caraorman, cam la 60 de km de Tulcea. M-am gindit initial sa pun ca titlu "frumoasa si bestia"; i s-ar potrivi destul de bine acestui sat pierdut in inima Deltei Dunarii. Caraorman se afla intre bratele Sulina si Sfintul Gheorghe, la vreo 12 km de Crisan, o comuna mai rasarita, de pe bratul Sulina, unde opreste "pasagerul". Pasagerul e un vapor care pleaca o data pe zi din Tulcea, dupa ora prinzului, si care merge la Sulina. E o adunatura pestrita de turisti asudati, carind rucsaci sau geamantane uriase, pescari de sfirsit de saptamina cu veste de camuflaj si cizme de cauciuc verzi, localnici ponositi, cu traiste de rachita sau rafie, cu o piine sub brat si o tigara fara filtru arzind molcom in coltul gurii.

Pasagerul ajunge la Crisan dupa vreo ora jumate - doua, timp in care strabate o buna parte din canalul Sulina. Aici te dai jos si astepti un vaporas mic, ce face cursa de Caraorman. Iese de pe marele canal si intra pe unul "artificial", taiat acum citeva zeci de ani de fauritorii Romaniei multilateral dezvoltate. Canalul e lung de 12 km si ajunge in satul despre care povestesc.

Pe masura ce te apropii de sat te uimeste peisajul industrial crescind incet, incet, pe malul apei. Sint ruinele unei mari fabrici de prelucrat nisip, care n-a mai apucat sa fie pornita, caci a venit decembrie '89. Satul e situal pe grindul Caraorman, o limba uriasa de nisip si dune de nisip, cu altitudini cuprinse intre 1-7 m. Satul e lung cam de 3 km si putin lat, practic un rind de case cu gradini mari, de-o parte si de alta a drumului principal. Drumul pleaca din fata fabricii si se sfirseste intr-un cimp miraculos de dune de nisip. Se zice ca peisajul e unic in Romania, astfel de dune nemaifiind de gasit altundeva. Asa ca, avind nisip din belsug, o noua fabrica a rasarit pe la inceputul anilor '80 in inima Deltei.

Locul e straniu de-a dreptul, caci frumusetea peisajului (despre care voi povesti putin miine, in episodul al doilea) e dinamitata de un cimp de fiare ruginite, cu corpurile fabricii si blocurile de muncitori aflate intr-o paragina completa. Am mers la Caraorman pentru 2 lucruri, de fapt, pentru trei: Delta Dunarii, dunele de nisip si aceste ruine. Poate parea bizar sa strabati tara pentru a vedea scheletul unei fabrici, dar pentru mine a fost o experienta unica: nu numai spectacolul Deltei, cu bogatia de locuri incredibile, cu pasaret din belsug, cu oameni vorbind o limba ciudata, cu mincare simpla dar extraordinar de gustoasa, cu nisipul fin si dunele batute de vint, dar si pentru a intelege dementa si apogeul distrugerii la care ajunsese regimul comunist in Romania. Sa construiesti o ditamai fabrica, cu 6 blocuri mari pentru muncitori, cu linie transportoare pentru "minereu" lunga de citiva km si doua macarale uriase (intre timp dezmembrate total) pe o limba de nisip, numai ca sa cari nisip, nu e lucru prea... sanatos. Dar, de fapt, ce era sanatos pe atunci?

Caraormanul e un loc cu totul special. Miine o sa-i arat si cealalta fata.

Paul Strand - calatorul neobosit

Paul Strand e un nume legendar in istoria fotografiei. E unul dintre cei citiva fotografi americani care au reusit sa schimbe definitiv statutul fotografiei, la inceputul secolului 20, transformindu-l din mestesug in arta. A inceput sa-si arate fotografiile in jurul anului 1915. Ele nu prea semanau cu ce era obisnuita lumea sa vada pina atunci. Imaginile lui erau reale, precise si clare, cu o geometrie vibranta si cu mesaj social bine definit. Fotografia lui a deschis drumul unor prefaceri majore in domeniul vizual. Implicat atit in imagine, cit si in film, Paul Strand a reusit, in cei 60 de ani de creatie, sa ne imbagateasca prin calitatea si mesajul fotografiilor sale. A fotografiat urbanul american, dar a pus si bazele fotografiei abstracte sau semi abstracte. A plecat apoi in Europa, unde si-a trait ultimii 27 de ani din viata (din 1949 pina in 1976) si unde a avut o cariera prolifica: 6 carti de fotografie si numeroase calatorii in diverse zone ale Europei si in Africa. Paul Strand a cautat, la plecarea din America, locul ideal unde sa poata crea si unde sa poata intelege sensurile majore ale existentei sale. Nu a ales un mare oras european, ci un sat din Franta. De acolo a pornit in calatoriile ce au stat la baza cartilor publicate, acolo au fost create marile lui fotografii.

Am ramas surprins, acum citeva zile, rasfoind o carte cu fotografiile sale, sa gasesc doua imagini facute in Romania. Paul Strand a venit in tara de doua ori, in 1960 si in 1967. Imaginile facute in Romania, din albumul Paul Strand, Masters Of Protography (Aperture), sint facute la Tilisca, de Ziua Mortilor si la Rucar. In prima, un grup de tarani, in costume nationale, barbati si femei, intr-o zi ploioasa, asista la slujba din cimitirul satului. Citiva oameni il privesc cu mare curiozitate, ceilalti se uita intr-un punct fix, probabil inspre preot, o femeie mai tinara zimbeste.
A doua fotografie surprinde o pereche de tineri, probabil sot si sotie, la Rucar, intr-o zi la fel de mohorita. Cei doi stau in fata unui gard. Priviri simple, emotionate. Tinerii sint imbracati ca de sarbatoare: el, cu o haina buna si camasa, ea in costum national. In spate, prin ceata, se vede o gradina cu pasune si o casa simpla, acoperita cu sindrila. Peisaj romanesc autentic. Oameni simpli. Imagini care dainuie.

Mi-ar placea sa aflu mai multe despre calatoria lui Paul Strand in Romania. Internetul nu "spune" prea multe, din pacate.

Joi

Ultimele luni au stat sub semnul bombardamentului mediatic despre recesiunea in care au intrat mai marii lumii rind pe rind, tragindu-i in jos, inevitabil, si pe fratii lor mai saraci. Apoi campania electorala, cu discutiile surogat, injuraturile mioritice si inflatia de promisiuni. Certurile si negocierile de dupa, amenintarile si santajele din ultimele zile, afisate de politichia dimboviteana, intregesc o perioada nefasta si incrincenata. In jurul meu toti vorbesc de falimente, de caderea leului, de taxe si suprataxe, de inchiderea sau mutarea fabricilor de... toate lucrurile cu adevarat neimportante. Oamenii au uitat sa traiasca frumos, sa viseze, sa se plimbe, sa fie politicosi, sa priveasca cerul, sa daruiasca, sa asculte muzica sau sa citeasca, sa vada filme bune si sa uite pentru un timp de toate grijile marunte si sterpe.

Mi s-a facut dor de nisip si de mare. Intr-o dupa amiaza cu soare molatic si valuri scamoase o fetita se juca de mama focului, pe o plaja aproape pustie, cu un ciine vagabond, il apuca de git, se tavaleau, se pupau, ciinele o lingea si apoi sarea in apa si tot asa, intr-o dragoste la prima vedere fara prea multe inhibitii. S-au despartit apoi promitindu-si sa se revada in ziua urmatoare.

Oamenii mari nu prea mai au astfel de apucaturi. Ei sint mai totdeauna extrem de seriosi si ocupati cu felurite probleme. Uneori chiar te intrebi daca nu cumva au sarit de-a dreptul peste copilarie?!

Pentru Anca...

Anca Parghel a plecat de linga noi atit de repede... Dumnezeu s-o odihneasca.

Cum arata Romania ? (#3)

Romania poate arata si altfel decit impinzita de blocuri cenusii si uzine ciolanoase. Exista pete de culoare, e drept, rare, dar care dau un aer complet aparte peisajului citadin. Te fac sa uiti pentru moment de monstruozitatile comuniste, ochiul se poate bucura in sfirsit de... normalitate.
Ardealul se desprinde complet, ca si arhitectura, de restul tarii. E altceva. El poarta amprenta civilizatiilor cu radacini vestice, care s-au implantat aici, a culturii germanice care a ridicat standardul material si cultural zonal cu mult peste restul celorlalte provincii istorice.

Fotografiile de astazi sint poate putin idilice. Casute de poveste, cu mici ferestre, impartite, folosind simbolul crucii, in patru. Biserici impunatoare, strazi povirnite, totul emana a basm. E oare chiar asa?

Scheiul brasovean incearca sa ramina zona de maxima atractie a Brasovului. Vazuta de sus zona e o mica lectie de istorie. Ziduri de aparare delimitind o insula cu citeva mii de case, strazi inguste si biserici impunatoare. Porti inalte, garduri de zid, piatra de pavaj, padurea la doi pasi.
Daca privesti insa printr-un ochian care apropie suficient de bine, vei vedea ca lucrurile sint putin diferite. Fosta cetate incearca sa faca fata cum poate primejdiilor: batrinetii, care incet, incet o macina, modernitatii, caci inevitabil vilele prospere incep s-o impinzeasca si turismului imbecilizant, de sfirsit de saptamina, cind sute de petrecareti vin la gratare in imediata apropiere.
Nimanui nu pare sa-i pese foarte tare ca ne pierdem, putin cite putin, identitatea. Nu cred ca in tarile civilizate poti ridica vile de sticla in zone cu case vechi de sute de ani. Nu cred ca poti asculta manele si face gratare pe dealurile din imprejurimi. Aici se poate. Si, chiar daca ne doare, preferam sa trecem mai departe vorbind printre dinti, ca a doua zi sa uitam totul.

Joi

... fara prea multe comentarii astazi, pentru ca e tirziu si ma aflu intr-o fabrica de set-top-boxuri, adica intr-un loc unde poezia lipseste cu desavirsire!