Merg cu cineva grav bolnav, aflat aproape în imposibilitate de a se mişca, la o clinică privată din oraş. Programat la ora 16, ajung cu 10 minute înainte. Bolnavul aşteaptă la parter, neputînd să urce scările la etajul unde doctorul îşi are cabinetul. Plătesc o sumă considerabilă pentru consultaţie, urc la etaj (clădirea nu are lift) şi aştept să-mi vină rîndul. În fața mea mai sînt 5 persoane. E deja ora 16.00, ora la care ar trebui să intru. Domnul doctor nu se grăbeşte, o consultaţie ajunge să ţină şi 45 de minute, deşi sînt programaţi 5 oameni într-o oră! Îmi vine şi mie rîndul, într-un tîrziu. Îi explic că bolnavul nu poate urca şi îl rog (împreună cu asistenta, căreia îi explicasem deja situaţia) să coboare la parter pentru consultaţie. Exista un cabinet gol, pentru aşa ceva, îmi spusese fata de la recepţie. Doctorul aflat, se pare, la apogeul blazării, îmi spune să mă programez la altcineva, că el nu are chef să coboare, are destui pacienţi la uşă. Să intre următorul...Nu, nu mă aflam într-un spital ordinar "patronat" de statul român, ci într-o clinică privată din oraşul Braşov. Domnul doctor se numeşte Gheorghiţă Emanoil. După care mi-a intrat un frig teribil în oase.
