Fîşii din Roma

Am adăugat la Picasa un nou album cu panorame din Roma.

Cartea foametei - Liternet

Comentariul meu despre Cartea foametei a apărut astăzi şi la editura Liternet, aici. Cartea încă se mai găseşte pe site-ul editurii Curtea Veche, aici.

Fotografia de joi - treizeci şi patru

- Plajă, soare şi o Mare Neagră verde în staţiunea Sfinţii Constantin şi Elena (aka Sveti Konstantin) din Bulgaria, septembrie 2008 -

Cartierul meu, iarna

... e la fel de urît în fiecare anotimp. Astă primăvară l-am fotografiat cu pomi în floare, crezînd că o să-i acopăr astfel cicatricile şi rănile adînci. N-am reuşit. Casele bătrîne, cu grădiniţe de flori în faţă, sînt singurele care mai emană parfum de epocă. Au rămas puţine. Vile obscene au invadat zona. La doi paşi dai de blocuri gri, cu faţade nemachiate de zeci de ani. Oamenii vin la stadionul de peste drum să-şi descarce frustrările adunate peste săptămînă. Trenurile trec frenetic la doi paşi, provocînd permanent cozi interminabile de maşini pe străduţele devenite neîncăpătoare. Şoferii grăbiţi înjură copios bariera lăsată cu 10-15 minute mai devreme de trecerea marfarului. Tirurile, încercînd să ajungă la fabrica de lactate de peste drum, se tîrîie cu greu prin gropile adînci, lăsate neastupate de echipele de la apă, cablu, electrica sau gaz. Se sapă şi se reasfaltează de mîntuială de două, trei ori pe an. Ai senzaţia, de fiecare dată, că acum e ultima dată, că ăştia ştiu ce fac, că de mîine va fi altfel. Drumul proaspăt cîrpit e spart peste cîteva zile de alţii, care mai pun o ţeavă, mai scot un cablu, mai găsesc ceva de făcut. Se lucrează... Acum străzile sînt pline de gheaţă şi zăpadă neagră. Oamenii dîrdîie în staţii aşteptînd troleul, uitîndu-se la Băsescul de pe afişele rămase din campanie, care le promisese o Românie decentă. Oare cum ar arăta România decentă?

Cartierul meu, primăvara, în cîteva imagini aici.

Fotografia de joi - treizeci şi trei

- Platon şi Alice, iulie 2009 -

Grecia (#2)

Fotografia de joi - treizeci şi doi

-Biciclist cu multă bere-n spate, aprilie 2009, Braşov -

Cartea foametei

Prima dată am auzit despre foametea din 1946-1947 cînd eram de vreo cîţiva ani. Tata îmi povestise atunci în treacăt prin ce trecuse la vîrsta de 10 ani. Nu se mai găsea nimic de mîncare în Moldova şi oamenii începuseră să migreze în căutare de hrană. Asta se întîmpla în zona Vrancei. Erau 4 băieţi, tata cel mai mare, şi soarta lor era în mare primejdie. În `46 fusese o secetă teribilă şi nu se făcuse nimic pe cîmp în zonă. Bunica a plecat atunci cu un tren marfar în Oltenia, la strîns grîu „pe urmă”, adică boabe răzleţe, rămase de la secerat. Ajunsese înapoi cu jumate de sac, grîu care le-a salvat apoi vieţile. Cînd ascultam poveştile astea teribile, în copilărie, nu înţelegeam foarte bine ce înseamnă să-ţi fie foame. Trăiam, e adevărat, cu cartele de pîine, zahăr, ulei, mîncam brînză cu ceai şi pîine cu unt şi gem, dar măcar aveam cu ce-mi umple stomacul. Mai tîrziu, tot înainte de `89 fratele meu făcea „foamea” în căminele studenţeşti din Iaşi. Era politehnist, mînca bulion pe pîine şi, odată la cîteva săptămîni, „bunatăţi” trimise de acasă. Au trecut anii încet, încet, şi memoria a îngropat undeva în adîncuri senzaţia de foame. Senzaţie care, dacă judec acum obiectiv, nici n-am cunoscut-o cu adevărat. Căci după ce-am citit Cartea foametei am început să înţeleg cu adevărat sensul cuvîntului „foame”.

Larisa Turea, jurnalistă şi critic de artă din Moldova de peste Prut, a reuşit să construiască un teribil volum de mărturii despre foametea din Moldova „rusească” din aceeaşi perioadă, anii `46-`47. Cartea este rezultatul unui efort de 15 ani de a aduna mărturiile puţinilor supravieţuitori ai unui fenomen de exterminare în masă a populatiei româneşti din provincia pe care Rusia ne-a luat-o în timpul celui de-al doilea război mondial. Înfometarea era, în Rusia, arma cea mai puternică de subjugare şi control a oamenilor. Fusese pusă în practică încă din 1922 de bolşevici, în zona Volga-Urali, atunci cînd o bună parte din populaţia rurală fusese decimată de o foamete îngrozitoare. Metoda era simplă: ţăranilor li se luau progresiv toate produsele agricole. Foametea se instala încetul cu încetul. Oamenii începeau să se îmbolnăvească şi să moară. Alţii fugeau către locuri mai „bune”. Şirul dramelor era nesfîrşit, în număr de milioane. A urmat apoi, în 1932-1933, o altă mare foamete, în Ucraina. Noua republică era ostilă politicii Moscovei de înfiinţare a colhozurilor. Ucrainienii erau naţionalişti convinşi şi greu de supus. Stalin i-a îngenunchiat imediat prin aceeaşi metodă infailibilă. Au murit de foame în nici doi ani în jur de 7 milioane de oameni. E un număr pe care nici o minte omenească normală nu-l poate cuprinde. Morţi lente, triste, chinuitoare, anonime.

Au urmat apoi moldovenii de peste Prut. Nici ei nu iubeau colhozurile şi nici pe ruşi. Li s-au impus cote de cereale aberante de dat la stat, cote care practic însemnau cam tot ce produceau într-un an. Podurile caselor erau măturate, la propriu, de agenţii statului care trebuiau să strîngă ultimul bob de grîu. Erau percheziţionate toate ascunzişurile: sobe, hornuri, cămări. Oamenii erau stimulaţi să se pîrască între ei. Copiii erau ademeniţi cu o bomboană ca să spună unde ascunde tata grîul. Încetul cu începul neomenia a pus stăpînire pe vieţi: oamenii au început să mănînce tot ce se putea imagina, scoarţă de copac, ierburi, turte de pămînt, rumeguş, cîini, pisici, vrăbii, orice. Peste satele româneşti se aşternuse liniştea. Oamenii se uscau şi mureau în tăcere. Uliţele erau pline de morţi, pe lîngă toate gardurile. Cadavrele erau îngropate în gropi comune, fără pomeni, fără slujbe, fără nimic. Cine avea o vacă o ţinea în casă de frica hoţilor care erau în stare să omoare ca să fure o astfel de „avere”. Degradarea ajunsese apocaliptică: părinţii îşi sacrificau unul dintre copii pentru a-l da de mîncare celorlalţi muribunzi din familie. Omul ajunsese neom. Comuniştii învinseseră. Nu mai exista forţă pentru revoltă, pentru indignare, pentru a striga măcar. Oamenii doar mureau încet. Înfometarea era cea mai puternică armă de control social folosită de Stalin.

Cartea foametei se citeşte cu lacrimi în ochi. Sînt în ea mărturiile a 50 de oameni, provenind din diverse medii sociale, toţi supravieţuitori ai foametei care în Moldova a secerat peste 250000 de oameni. Poveştile din această carte nu pot fi descrise nicicum. Oamenii vorbesc uneori cu greu despre ce-au îndurat atunci. Mulţi şi-au pierdut la vremea respectivă mai toate rudele. Sînt amintiri care, dezgropate, provoacă mai multă suferinţă decît atunci cînd au fost trăite. Apocalipsa n-a arătat niciodată mai real ca în cartea aceasta. Larisa Turea spune că nici astăzi, în Modova, foametea din 1946-47 nu e recunoscută oficial. Manualele de istorie vorbesc despre secetă şi despre jugul româno-fascist ca şi cauze ale miilor de morţi din acei ani. Ca şi cum românii colectau cu frenezie sutele de mii de tone de grîu care luau drumul Rusiei, într-o provincie care nu le mai aparţinea.

„Atunci mi-am dat seama cît e de umilitoare foamea şi cît e de uşor să conduci un popor pe care îl ţii la bucăţica de pîine. Nici nu trebuie să te osteneşti să-l conduci, fiindcă el însuşi se supune. Măcar mirosul de pîine să-l simtă, mai mult n-are nevoie de nimic – nu-i arde nici de politică, nici de drepturi, nici de distracţii – de nimica-n lume. Poate din cauza asta poporul nostru este atît de speriat: pîine şi pace, pîine şi pace, îi bucuros că le are şi nu-i trebuie mai mult...”

„Mai era pe timpul ăsta, ţin minte, o mare frică. Ca să vă închipuiţi pînă unde a ajuns frica – ce înţelegeam noi, copiii!- dacă luam o bucată de hîrtie ca sa ne ducem în rîpă, o studiam foarte minuţios, o citeam de la coadă la cap şi invers – nu cumva să fie cuvîntul Stalin – să nu nimerim din cauza asta în Siberia, căci asta se interpreta ca un act politic. Doamne fereşte să se fi întîmplat şi vreo fotografie. Deci, alături de foame, încă o mare frică – frica ideologica”. (Ion Mija, Pohoarne, Floreşti).

Cartea foametei se găseşte aici.

Un interviu extraordinar cu autoarea cărţii se află aici

Fotografia de joi - treizeci şi unu

- Jucării de pluş şi rufe atîrnate la uscat într-un bloc din cartierul Bartolomeu din Braşov, aprilie 2009 -