Joacă

Parc, copii, adulţi, gălăgie. Cei mari sînt crispaţi, mai ales cînd vine vorba de "instalaţii" mai periculoase. Abia dacă surîd puţin, neputînd rezista, în cele din urmă, rugăminţilor celor mici. Ei sînt mai curajoşi, de fapt mai autentici, mai fără perdea. Ce-au de pierdut? Cei mari au argumente întotdeauna, sau cred că le au, ei ştiu mai tot timpul ce e bine şi ce nu e bine, pentru că, pare-se, vîrsta înseamnă experienţă. Chiar dacă n-au sărit în viaţa lor un metru de la sol, ei ştiu că lucrul acesta poate fi periculos. Cei mici sînt doar lipsiţi de inhibiţii sau ipocrizii, nu sînt falşi, ei sînt doar copii. Şi ştiu să se joace. Cei mari nu mai ştiu. Au uitat cu desăvîrşire. La ce le-ar mai trebui, oare?! Poate că ar putea să schimbe puţin lumea în care se învîrt jucîndu-se şi ei cîteodată.

Fotografia de joi - nouă

Fotografia cu numărul nouă a apărut la editura Liternet, aici.

- Panou de escaladă cu graffiti în faţa ruinelor unei fabrici comuniste, a poporului, la Brăila, 2008 -

Cum arată România ? (#9) - Măcelul din Parcul Naţional Piatra Craiului

Prima fotografie din serie e făcută în 2006, masivul Piatra Craiului, zona vîrfului "La Om", în direcţia sud-est, către satele Peştera, Măgura şi Şirnea. Zona, aşa cum se vede, e devastată profund de masivele tăieri de păduri. Următoarele sînt făcute în iulie 2009. Acestea sînt doar cîteva dealuri, din zona parcului, rase complet sau aproape complet în urma tăierilor ilegale de păduri. Ele continuă în direcţia Dâmbovicioara-Argeş, mai abitir. Am trimis prima fotografie, acum 3 ani, la toate ziarele mari din Bucureşti, precum şi ministrului de atunci al agriculturii, Gheorghe Flutur. Reacţia tuturor a fost nulă. Am fost surprins să primesc totuşi un telefon de la nu ştiu care secretar de stat din ministerul agriculturii, un tip plin de vervă şi bun de gură, care m-a ţinut de vorbă vreun sfert de oră, timp în care a încercat să mă convingă că ei, marii mahări de la Bucureşti, nu prea au ce să facă. Şi atunci l-am întrebat, bun, dar de ce mai staţi pe scaunul ăla?! Dacă tot nu poţi să faci nimic, şi nu la Harghita în pădure (unde, apropos, e şi mai rău!), ci într-un parc "naţional", la o aruncătură de băţ de Bucureşti, atunci de ce nu te dai la o parte, poate sînt alţii care ar vrea să încerce? Omului îi trebuia neapărat elicopter cu care să-i surprindă în flagrant pe făptaşi. L-am invitat la o plimbare prin Crai, duminica, fără elicopter. Costă mult, face zgomot şi e mai fain pe jos. Treci pe lîngă băieţii cu drujbe, îi saluţi, ei îţi răspund politicos şi-şi văd mai departe de treabă. Treaba lor e să cureţe dealurile de trunchiuri, nu şi de crengi. Problema mare nu e numai că rad totul în calea lor, dar nici nu adună resturile, rezultatul fiind zeci, poate sute de hectare înecate în ramuri şi masă lemnoasă nefolositoare, care nu mai lasă nici o plantă să crească, nemaivorbind aici de replantări. Ei bine, domnul secretar de stat a promis o vizită în zonă, lucru care nu s-a mai întîmplat, fireşte. Între timp tăierile s-au cam terminat, parcul arată acum jalnic şi nimeni nu mai zice nimic.

Da, e un dezastru ecologic, pe care, culmea, Uniunea Europeană l-a trecut cu vederea în 2006, cînd a premiat administraţia Parcului cu Diploma Europeană pentru rezultate deosebite în administrarea parcului! Fără comentarii!

E greu de descris mersul pe dealurile cu pricina. Dacă în Bucureşti se dărîmă cu buldozerul case de patrimoniu ziua în amiaza mare, cu toţi frecătorii de mentă din ministerul Culturii asistînd relaxaţi la asemenea distrugeri, să te mai miri că undeva, la mama naibii, în munţi, se taie pădurile de dimineaţă pînă noaptea, 7 zile pe săptămînă, într-un parc naţional? Ce e de făcut? Nimic. Să ne continuăm plimbările şi drumeţiile pe cărările Craiului, cu ochii aţintiţi în altă parte, nepăsători şi ignoranţi. Aici nu se mai poate face nimic!

Fotografia de joi - opt

Fotografia a opta se află aici.

- Peretele unei magazii de lemne la Mănăstirea Horezu, Vîlcea, 2005 -

Cioburi de comunism românesc (#8) - Antologia ruşinii (3)

Episodul I din seria Antologia ruşinii se gaseşte aici.
Episodul al II lea din seria Antologia ruşinii se gaseşte aici.

Ce am găsit în Antologia ruşinii m-a scîrbit mai mult decît m-am aşteptat. Din mai multe motive: am găsit acolo nume pe care speram să nu le găsesc: George Emil Palade, Radu Beligan, Amza Pelea, Marin Preda, Ion Jalea, patriarhul Iustin Moisescu şi mulţi, mulţi alţii, oameni care, chiar dacă n-au aderat la sistem, au avut cedările lor, mai mari sau mai mici, pentru diverse avantaje. E greu de acceptat faptul că oameni de valoare, care au făcut ani grei de temniţă, pe motive politice, să scrie apoi rînduri "înălţătoare" despre partid şi cîrmaci. Apoi m-a scîrbit demenţa şi paroxismul unor discursuri. Una e să ai un ton rezervat şi să încerci să-ţi păstrezi o brumă de demnitate şi alta e să delirezi lungi omagii, rime şi secreţii diareice la adresa conducătorilor şi a marilor realizări, cînd lumea murea de frig, înfometare sau în închisori. E de neînchipuit cum oameni precum Vadim, Păunescu, Nicolaescu şi încă mulţi alţii rezistă în continuare într-o Românie desprinsă de comunism, cel putin teoretic, acum 20 de ani. Şi nu numai că rezistă, dar sînt personaje cheie în societatea actuală, promovate la nesfîrşit de o mass-media controlate de aceiaşi foşti turnători, mari securişti şi torţionari, manipulatori şi poeţi de curte. Şi nu în ultimul rînd am rămas aproape mut citind despre avantajele materiale ale celor mai fruntaşi creatori de "artă" omagială. Iată cîteva exemple:

"Miliardarii valahi se recrutează dintre miliardarii de rime şi măscăricii scenelor. Poetul Eugen Jebeleanu a încasat 100000 lei, în şase luni, adică leafa pe 40 de ani a atîtor prieteni ai mei titraţi, ajunşi magazioneri cu două sute de lei pe lună. Maria Banuş a primit 25000 lei pe un volum de versuri drăgălaşe, adică leafa pe zece ani! Poeţii şi cîntăreţii sunt miliardarii epocii" (Petre Pandrea, Crugul mandarinului. Jurnal intim (1952-1958), Editura Vremea, Bucureşti, 2002, p. 80).

"Aveam , ca profesor, 500 de lei pe lună, Blaga avea 600 de lei, fiind ajutor de bibliotecar. În această perioadă cumplită (devenisem donator de sînge voluntar, primeam pentru 200 de grame de sînge 50 de lei şi un kilogram de carne), Baconsky, pentru un singur poem (despre chiaburi, CEC, odă lăptarului meu), încasa între 3000-5000 lei. Căuta mobila şi covoare de preţ, achiziţiona, de la fostele case mari, tablouri rare, blănuri, perle veritabile..." (I.D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal. Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1996, vol 2, p. 307).

"Pentru comanda unui tablou de mari dimensiuni, onorariul artistului putea atinge 60000 de lei, cînd un salariu bun era între 2-3000 de lei pe lună. La sfîrşitul anilor '70 şi începutul anilor '80, revistele care publicau reproduceri ale lucrărilor îi plăteau şi ele pe artişti..." (Adrian Cioroianu, "Videologia lui Nicolae Ceauşescu. Conducătorul şi obsesia autoportretului").

Cartele pentru 300 de grame de pîine pe zi, cozi la ouă la -17 grade în viscol, la butelii, la... orice, pentru că lipsea totul sau, pe de altă parte, recompense uriaşe pentru artă comandată? Unii au preferat prima variantă. Şi au continuat şi să meargă la biserică, să nu le fie frică pînă la capăt, adică să nu cedeze, să spere chiar. Ceilalţi au ajuns milionari.

Dulce Românie asta ţi-o doresc!

(sfîrşit)

Fotografia de joi - şapte

Fotografia cu numărul şapte a apărut proaspătă şi roz pe situl Liternet, aici.

- Macro pe o scoică sexy, 2004 -

Marine

Dacă vrei să simţi puţin mai multă libertate decît de obicei sau dacă vrei doar să bei ceva şi să asculţi valurile, dacă vrei să dansezi, să dai o bilă, să nu-ţi mai pese de nimic, dacă te-ai umplut de porcării din cauza vecinilor, a ciudaţilor de tot felul, a şefilor sau a tuturor, dacă cititul în metrou a devenit o corvoadă, dacă cafeaua de dimineaţă îţi perforează stomacul, dacă berea cu prietenii e mai mult o amintire, dacă nu ţi-a mai bătut inima la o întîlnire de nu mai ţii minte de cînd, dacă duşul e prea cald, dacă pizza de la birou a devenit execrabilă, dacă n-ai mai rîs demult sau dacă n-ai mai stat de vorbă cu tine de un secol, dacă răsăritul şi apusul încă te mai vrăjesc... atunci poate ar fi o idee bună să mergi la mare!

Fotografia de joi - șase

A apărut numărul şase, aici.

- O bucată din vechiul zid al cetăţii Braşovului, sub Tâmpa. Datorită restaurării neprofesioniste zidul arată astăzi ca peretele unei proprietăţi private oarecare, toate acele frumoase semne de bătrîneţe fiind complet acoperite, 2004 -

Fotografia de joi - cinci

Astăzi a apărut fotografia numărul cinci, aici (E una dintre favoritele mele, nu uitaţi s-o votaţi ;-)

- Oi în mişcare, 2004 -

Puţin sau mult

Unul din lucrurile simple, dar minunate ale vieţii, e să vezi un dram de speranţă răsărită undeva unde se instalase durerea sau disperarea. Poate părea puţin la prima vedere, dar întotdeauna un sfîrşit e un nou început, iar pentru un nou început ai nevoie în primul rînd de speranţă. Pe care ţi-o poţi lua din credinţă şi de la cei din jur. Cînd se întîmplă să vină din amîndouă direcţiile trebuie să crezi că lucrurile vor merge bine. Altfel lumea ar arăta mult mai rău!

PS. Poze din Ciucaş, făcute recent.