Ralph Gibson, fotograful sincer

Un barbat cu miini aspre, cu unghii late si cu mult "negru" sub ele, tine la spate un boboc de trandafir alb. E imbracat in haine inchise la culoare. Detaliile hainelor nu intereseaza, formeaza o pata aproape neagra, desi poti sa-ti dai seama ca sint hainele de "duminica" ale muncitorului. Contrastul e dat de floarea mica si alba, in miinile mari, muncite. Imaginea degaja emotie si sensibilitate, un ditamai omul, asteptindu-si, probabil, iubita, cu o floricica ascunsa la spate.

Imaginea e marca Ralph Gibson. Spun marca, pentru ca, facuta in 1960, la inceputul carierei sale de fotograf, imaginea deja avea in ea elementele decisive ale artei lui Gibson: negru si alb intr-un contrast aproape violent, sensibilitate debordanta, un ochi iscusit care "vede" detaliile nevazute.

Ralph Gibson nu poate trece indiferent nici unui iubitor de fotografie. El poate fi urit cu indirjire sau iubit cu patima. Nu cred sa existe indiferenta in atitudinea cuiva fata de fotografia lui... Poate fi urit de cei care au uitat ca fotografia inseamna "emulsie" si care se intrec doar in a etala culori cit mai vii si mai saturate, pe cit mai multi pixeli. Pentru ei Gibson, probabil, e un ramolit. Pentru ceilalti, Gibson poate fi un mare profesor.

Nu am nicio informatie daca Gibson mai "trage" pe film, dar pina acum citiva ani, cuvintul "digital" nu avea nicio relevanta pentru el (si foarte probabil nu va avea prea curind). Un impatimit lucrator in camera obscura, omul care are un respect urias pentru film, emulsie si revelator, Gibson este, probabil, unul dintre cei mai mari creatori de imagine pe film, in viata. Cu o tehnica de laborator remarcabila si un stil de captura a subiectului extrem de simplu si direct, in care filosofia de baza este ascunderea in umbre adinci a tuturor elementelor de minima importanta, Gibson e si un om extrem de sincer, poate chiar suparator de sincer pentru multi dintre cei care se cred mari fotografi pe "digital". Gibson a fost asistentul Dorotheei Lange, perioada in care a inteles pe ce drum trebuie sa mearga mai departe. Si a renuntat curind la cariera de fotoreporter, evitind complet si fotografia comerciala. Gibson a fotografiat doar ce a vrut el: oameni, obiecte simple, pe care mai nimeni nu le fotografiaza, nuduri, atitudini, vise. Universul lui e pasionant si pasional. Nudurile lui Gibson sint fermecatoare si totusi complet atipice, pentru ca Gibson e un cautator (si gasitor!) al detaliului, al ascunsului si nepatrunsului, redindu-l aspru, cu tensiune si patima. Simti emotia uriasa din spatele aparatului... si ti se arata, dintr-odata, viata reala, fara cosmetizari.

Un scurt interviu cu maestrul Gibson:

Roma (#3) - culori si senzații

Poți vedea Roma antică sau poți vedea o Romă modernă ori pe-amîndouă la pachet, e cam ce primești în general dacă ești pe cont propriu acolo și pentru mai mult de 5 zile. Puntea de legatură dintre ele e ceea ce dă Romei un farmec aparte...poți studia istoria umanității de la romanii devastînd și cucerind totul în jur - o Roma cu o istorie a ei așa cum e dăltuită pe Columna lui Traian (și dacă ne încălzește cu ceva, Dacia le-a luat ceva mai mult decît preconizau ca s-o supună), prin superbele mozaicuri și fresce medievale (cum sînt cele de la San Paolo Fuori le Mura , un musai de văzut cînd treceți prin Roma), la minunate biserici renascentiste (o desăvîrsită Capela Sixtina pentru care merită să te așezi la coada kilometrică, ajungi repede înăuntru... nimeni nu mi-a spus, era s-o ratez) și piețe cu adevărat superbe, nu pentru că se află în ghid, ci pentru că-ți taie răsuflarea și la prima vizită și la a doua și încă la urmatoarele: Piazza di Spania sau Piazza Navona, trecînd prin barocul tulburător al Fontena di Trevi, la secolele 17-19 dominate de o Romă vîrf de lance în obținerea unificării Italiei (grandiosul Monument al lui Victor Emanuel al II-lea e acolo să ne amintească de această perioadă)... la, în cele din urmă, o Romă pe drum de modernizare, care, desi tulburată de 2 războaie mondiale, mai ales de-al doilea, reușește să renască mai frumoasă, mai mareață... Modernizată în final, te atrage cu spiritul ei ce te îmbie spre un "la dolce far niente" și "la dolce vita"... acesta ar fi sentimentul care te-ar putea copleși la Roma dacă n-ai fi atît de îndîrjit să vezi cît mai multe, dacă n-ai vizita într-o singură zi 5 piețe și 3 biserici pentru că sentimentul de a fi peste tot e atît de puternic...

După ce ai vizitat Roma poți s-o redai celor care sînt curioși în cel puțin 3 ipostaze:

...una vizuală, o Romă plină de culoare în funcție de momentele zilei, dimineața o Romă proaspătă, răcoroasă, definită de o culoare moale, caldă, aceea a soarelui răsărit de ceva vreme, dar "nefuncționînd" nici la jumătate de "capacitate", cu străzi pline de măturători, dar și cu bistrouri pline de italieni bîndu-și în picioare espresso-ul. Apoi alta la amiază, plină de turiști, gălăgioasă și aglomerată, dar și cu străduțe lăturalnice umbroase și pline de farmec specific numai Romei - specific dat de arhitectura unică a caselor îngrămădite una-ntr-alta cu un iz de mijloc de secol, scăpate de bombardamentele din al doilea război, o Romă cu un soare puternic, cer albastru senin, mult crem-gri deschis de la marmura atotprezentă și multă culoare în piețele cu tablouri și încă o Romă seara, cu jocul de lumini și umbre la Colosseum, dîndu-ți fiori, cu lumini discrete pe străduțe înguste, exuberantă totuși prin marea de oameni ieșiți la terase, culoarea definitorie de această dată fiind roșul-bordeaux (scuzați) al vinului servit într-un cofer micuț.

...urmează o Romă auditivă, un freamăt fonic perpetuu caracterizează această metropola plină de mașini, motoscutere, autobuze, metrou pe dedesubt, apoi un freamăt lingvistic: Roma e vizitată anual de milioane de turiști din toate colțurile lumii , vorbind toate limbile posibile; grozava Piazza di Spania e un loc unde cred ca găsești cele mai multe naționalități adunate laolalta în Roma, și în general în lume, dar și restaurante-cafe stradale unde se adunș italienii din nou la un espresso la miezul zilei vorbind tare si gesticulînd dezinvolt spre a da mai multă fortă cuvintelor; existînd totodata și o Romă discretă din acest punct de vedere, Roma catedralelor și a bisericilor unde se aud doar sutanele preoților atingînd discret pămîntul și oameni șoptind, un freamăt cu sonorul redus la minimum, și totuși un freamăt, ca al frunzelor de toamnă pe un vînt slab; dar și o Romă complet silențioasă în locurile vaste unde vizitatorii sînt atît de dispersați, că nu se aude nimic, doar vreun avion străbătînd cerul (la Băile Romane de pildă)...

...și ar mai fi o Romă divizată între locuitorii ei, emigranți și turiști; unde cei dintîi își doresc să nu mai suporte un proces pervers pare-se de colonizare – venirea emigranților nu i-a prea bucurat, deși, în mod ironic, așa le-a început lor istoria care i-a făcut cunoscuți în toată lumea; emigranți pe care nu-i prea suferă, dar nu se știe nici cum s-ar descurca fără serviciile lor, emigranți care altfel încearcă să se adapteze locului și specificului, trăind cel mai adesea la periferie, cu șanse mai mici să se integreze cu adevărat. Iar turiștii – vor doar să trăiască cele cîteva zile la Roma după zicala "cînd ești la Roma, poartă-te ca romanii" (fără â din a)...

Un album despre culorile Romei se gaseste aici.

Cioburi de comunism românesc (#2)

Povestea Aniţei Nandriş-Cudla, deportată 20 de ani în Siberia.

Satul Mahala, aflat în nordul Bucovinei, în apropiere de oraşul Cernăuţi, a fost invadat de ruşi la sfîrşitul lui iunie 1940. Era rezultatul tratatului Ribbentrop-Molotov, prin care ruşii închideau ochii la agresiunile Germaniei din vestul Europei, primind în schimb partea de est a continentului.
România pierdea atunci nordul Bucovinei şi ţinutul Herţei (6340 kmp) şi Basarabia (44422 kmp).

Aniţa Nandriş-Cudla locuia în comuna Mahala, împreună cu soţul ei, ţăran înstărit, cei trei copii şi mama Aniţei. Comuna avea 6500 de locuitori. Aniţa era o femeie simplă, cu trei clase primare.
Era singura din familia Nandriş neşcolită. Fraţii ei au ajuns mai tîrziu ingineri, medici şi profesori universitari. Dar nu aceasta e povestea...

În iarna anului 1941, în februarie, o parte din tineretul comunei se hotărăşte să fugă în România, peste Prut. 300 de români sînt împuşcaţi în noaptea de 6 spre 7 februarie de grănicerii ruşi şi îngropaţi într-o groapă comună, săpată pe malul rîului. Cineva îi trădase. În vara aceluiaşi an, în noaptea de 12 spre 13 iunie, 602 persoane din sat sînt urcate intr-un tren şi deportate în Siberia. Cu cîteva zile înainte, fraţii Aniţei fugiseră în România. Soţul ei, naiv, s-a întors din drum, neputînd să-şi abandoneze gospodăria. La cîteva zile familia lui lua drumul Siberiei. El era deportat în alta zonă şi avea să moară în detenţie.

Aniţa, la 36 de ani, ajunge cu cei trei copii în Siberia. Viaţa pe care o va duce aici, timp de 20 de ani, reprezintă apogeul suferinţei prin care poate trece o fiinţa umană. Trăind sub limita existenţei o lungă perioadă (ani de zile a mîncat numai pîine raţionalizată, cîteva sute de grame pe zi, din care mai mult o dădea copiilor), a reusit să-şi salveze copiii de la extincţie. Cine mai poate înţelege astăzi fericirea unei femei care reuşeşte să coasă o pereche de pantaloni din nişte saci făcuţi rost "pe sub mînă"? Dar să torci lînă din blană de cîine? Sau să mergi în tundra siberiană şi să cauţi fructele unei plante minuscule, ca să-ţi scapi copiii de scorbut? Viaţa trăită de Aniţa Nandriş în Siberia depăşeşte, prin situaţiile limită, prin puterea de regenerare, curaj şi forţa de a merge mai departe, cam tot ce am citit sau văzut în materie de rezistenţă umană. Şi nu orice fel de rezistenţă. Aniţa a trevarsat cei 20 de ani cu demnitatea femeii simple, care nu cunoaşte altă cale. Copiii ei au crescut încetul cu încetul, au ajuns pescari şi au inţeles că orice efort de supravieţuire e inutil în lipsa adevărului: acela că fuseseră trimişi în Siberia abuziv. Ca urmare, dupa moartea lui Stalin, cînd în Rusia crimele acestuia începuseră să fie condamnate, Aniţa dă în judecată statul rus şi îşi cîştigă dreptul de a se întoarce acasă. Acasă fiind ... tot în Rusia. Într-un sat populat de ruşi, în care casa ei era ocupată de ruşi. Şi au trecut alţi ani, în care, culmea, unul din baieţi, se întoarce de bună voia în Siberia, pentru a cîştiga banii necesari răscumpărării casei natale. Şi, exact dupa 20 de ani din noaptea deportării, în aceeaşi zi şi lună, în 1961, Aniţa intră în casa din care fusese smulsă cu 20 de ani in urmă.

În 1982 Aniţa aşterne pe hîrtie povestea vieţii ei. O poveste scrisă simplu, de o femeie care a vrut ca noi să ştim. Caietul a fost adus în România de un nepot şi trimis, dupa alti mulţi ani, editurii Humanitas care a publicat fantastica poveste.

Monica Lovinescu spunea că "după o asemenea carte, orice complex de inferioritate a noastră ca neam ar trebui să dispară." Dar cîţi au aflat oare de existenţa Aniţei Nandriş-Cudla?

Cu drag, Cristi, IRIS, 1987!

Am primit autograful din titlu pe copertele discurilor Iris I si II cind inca eram un pustan. Locuiam intr-un orasel uitat de lume in care, totusi, Iris a concertat de doua ori, spre surprinderea multora. Plin de emotie, m-am dus in spatele scenei si l-am rugat pe Cristi sa-mi dea un autograf. Eram cu un prieten bun si el mare fan Iris. Cristi era foarte tinar, avea o geaca de piele, par foarte lung, iar pe scena nu statea o clipa. Ne-a zimbit si, putin uimit si el ca in bietul oras exista totusi fani adevarati, ne-a scris o scurta dedicatie.

In vara aceluiasi an si in vara urmatoare l-am revazut pe Cristi la Eforie Nord. Cinta la o terasa in fiecare seara si incingea publicul de la prima piesa, fara sa faca nimic special. Era doar sincer si foarte apropiat de cei tineri. Avea o energie iesita din comun, iar vocea sa inconfundabila iti dadea fiori. Cele doua veri, la Eforie, mi-au sapat cuvintul Iris in inima.

De atunci au trecut 22 de ani. Iris a scos multe alte albume si a cintat pentru milioane de oameni. Vocea lui Cristi si spiritul Iris au ramas neschimbate. Iris e o marca adevarata, un simbol al rockului neincatusat, al dorintei de libertate. Astazi Cristian Minculescu a albit, a trecut de 50 de ani si a ajuns in fata celui mai mare hop din viata sa. Depinde de o alta persoana si de o echipa de medici care sa-i redea sanatatea. Caci speranta, cu siguranta, o are. Si o avem toti cei care iubim Irisul si pe Cristi Minculescu!

Cum arata Romania ? (#7) - Dumbrava Sibiului

La 4 km de Sibiu, in Dumbrava Sibiului, se afla muzeul "Astra" sau al civilizatiei populare traditionale din Romania. Pe o suprafata de 100 de hectare oameni cu har si pricepere au recreat o Romanie disparuta de citeva decenii. Sint adunate la un loc gospodarii complete, ateliere mestesugaresti, utilaje si instalatii de tot felul, culese din absolut toate zonele tarii.

Poti petrece linistit citeva zile mergind pe aleile care insumeaza mai mult de 10km si analizind in detaliu fiecare din cele peste 300 de constructii. Am fost la Dumbrava 3 ani la rind, fascinat de "oferta" muzeului: am descoperit acolo Romania inceputului de secol XX, pe cea a lui Moromete, am mai descoperit ca lemnul poate fi folosit in mult mai multe lucruri decit mi-as fi putut imagina, am simtit parca mai autentic citeva din esentele poporului pe care prea des il blamez in ultima vreme si, ca traitor in vacarmul cotidian urban, mi-am imaginat mai usor splendoarea linistii satului romanesc de acum citeva zeci sau sute de ani. Departe de a propune o imagine idilica despre satul romanesc, spatiul creat in Dumbrava Sibiului sintetizeaza obiectiv citeva elemente definitorii pentru sufletul romanesc: credinta, rosturile zilnice, anotimpurile si perceperea naturii, munca nesfirsita si relatiile dintre oameni, elementele simple ale vietii de zi cu zi. Si totul, cu o punere in scena absolut naturala.

N-am stiu pina sa merg in acest loc, de exemplu, cum poti pastra pestele fara sa se strice, o perioada indelungata. De obicei merg la Metro si ma uit foarte atent cind cumpar peste: intreb intotdeauna daca e proaspat si mai si verific aspectul exponatelor. N-as cumpara un peste mai vechi de 2-3 zile, sa zicem. Dar ce-ati zice de unul care sa stea la "umbra" vreo citeva saptamini? In Delta, fiecare cherhana avea o "ghetarie", adica un urias frigider artizanal: o coliba sapata in pamint, cu acoperis gros de paie, usa extrem de mica, pe nord, in care se puneau straturi de paie, gheata si peste la pastrare. Pestele rezista intr-un astfel de depozit vreme indelungata fara sa se strice. Acum, la magazin, dupa 3 zile e bun de aruncat.

In judetul Tulcea, pe la inceputul anilor 1900, se aflau in functiune aproape 450 de mori de vint. Citeva au fost demontate si refacute in cadrul muzeului. Altfel, cu siguranta, n-am fi stiut niciodata ca in Romania s-a folosit forta vintului sute de ani. Prima moara de vint e atestata din 1585! Morile acestea erau folosite la macinat. Constructii ingenioase, ele constau dintr-un pivot central de lemn (de fapt totul era din lemn la ele) si o casa construita in jurul pivotului. Casa se putea roti astfel incit palele moristii sa fie orientate pe directia vintului. Rotirea lor punea in miscare un mecanism de roti dintate cu ajutorul carora de macinau cerealele. Astazi toata povestea aceasta poarta un nume pompos, energie eoliana, costa enorm, arata monstruos si inca nu e rentabila in Romania.

Sint multe povesti interesante pe care le poti afla doar mergind acolo. Cu siguranta nu te vei intoarce mai sarac!

PS. mai multe imagini din muzeu sint aici.

Cangrena

CANGRÉNĂ, cangrene, s.f. Distrugere sau putrezire a unei părţi din ţesuturile unui organism. DEX '98.

Romania arata, in ultimii ani, ca un organism cu multiple cangrene. Ele au evoluat incet, incet, din stadiul de rana singerinda in '89, in cel de tesut semi-vindecat, dar care in interior si-a continuat degradarea. Astazi, rezultatul acestor cangrene erupe in forta. E o ironie a sortii ca tocmai intr-o zi in care Romania cistiga un "mare" proces la Haga, pentru drepturile de exploatare a unor presupuse zacaminte aflate in jurul Insulei Serpilor, adica, cu alte cuvinte, Romania isi mareste teritoriile, eu sa vorbesc de cangrene si amputari. Clarificarea e simpla: actul semnat astazi la Haga nu are nici un fel de importanta pentru mine. Romania poate cistiga economic din aceasta afacere. De fapt nu Romania, ci grupurile de interese si marii petrolisti. Noi nu vom cistiga nimic. As fi mult mai bucuros sa stiu ca nordul Bucovinei sau Moldova s-ar reintregi. Sau ca vom avea si noi vreodata un presedinte care sa ridice raspicat, la Moscova, problema recuperarii tezaurului.
Dar acestea sint alte povesti...

Crimele de la Brasov de saptamina trecuta au dat startul unor demascari si investigatii, ce scot la iveala lucruri incredibile ce se petrec in justitia romaneasca. Procurori fraternizind cu criminali periculosi, politisti frecventind aceleasi locuri de distractie cu aceeasi criminali, eliberarea temporara a unor tilhari de catre doctori orbi sau la fel de impostori, judecatori zimbitori la pronuntarea deciziilor de eliberare a unor oameni cu sentinte de zeci de ani, marturii mai mult sau mai putin adevarate, ministri de interne care nu rezista in functie mai mult de citeva zile, tot tabloul acesta sinistru e apogeul putreziciunii din viata romaneasca.

Daca acum citeva luni asistam perplex la votul parlamentarilor pentru protejarea colegilor cu grave dosare de urmarire penala, astazi aflam ca adevarati criminali se plimba liberi pe strada si asta cu acordul tuturor partilor implicate intr-un proces: medic-procuror-politist-judecator. Craiova de acum citeva luni, cind un mare sef mafiot a fost omorit, a dat startul imaginilor "naturaliste" din Romania adevarata si profunda.

Domnul Basescu ne promitea acum 5 ani ca Romania va arata altfel la sfirsitul mandatului sau. Si a avut dreptate. Numai ca nu in sensul pe care il vroiam cu totii: Romania e epuizata dupa 5 ani in care, dupa jaful PSDului a urmat cel al fostei coalitii DA. Nimic n-a ramas neatins de boala, de la patrimonii de mare valoare batjocorite la oameni impuscati in mijlocul strazii. Acesta e bilantul unui presedinte care, peste citeva luni, o sa ne cerseasca din nou voturile. Dar nu mai e nimic de "desavirsit" in Romania, domnule Basescu!