E o noapte fierbinte de iunie. E 3 dimineaţa. În coltul ochilor am lacrimi. Tata respiră greu lîngă mine. Din cînd în cînd oftăm adînc la unison, parcă toată povara lumii ar sta pe umerii nostri. Hagi tocmai dă un gol cum, probabil, n-o să se mai dea niciodată nicăieri: trasează o boltă perfectă peste portarul Cordoba, dintr-un unghi "imposibil". Mingea parcă stă pe loc în aer. 2-0 pentru România, în meciul cu Columbia, de la campionatul mondial de fotbal din SUA, 1994.
Peste aproape două saptamîni, aveam să plîng în momentul cînd Dan Petrescu şi Belodedici ratau penaltiurile care ne-ar fi adus în semifinala campionatului mondial. Am fi jucat cu Brazilia...
Dupa 15 ani, la sfîrsitul meciului Austria - România, încheiat 2-1 pentru gazde, apare la microfon un tip negricios, baţos, cu freză tip "castron". Vorbeşte agramat, e supărat pe toţi, numai pe el nu şi aproape mă convinge că echipa României joaca bine dar are ghinion sau naiba ştie ce, de nu mai reuşeşte să cîştige nimic.
Mi-e silă de ei. Fotbalul e un joc pe cinste, cine îl înţelege ştie asta. Poate fi jucat ca şahul, numa' să ai cu cine. Poate fi jucat însă şi ca o miuţă, cînd lipsesc actorii adevăraţi. Eu l-am prins pe Hagi & co. Nu şi pe Dobrin & co. Dar a fost suficient să aflu cum se joacă fotbalul şah.
Pentru că figuranţii de aseară (şi din ultimii ani) nu au aflat decit de fotbalul miuţă şi aia încinsă fără prea mare chef. Doar joacă gratis, nu le iese nimic din treaba asta.
