Sintagma "eroul necunoscut" nu mai are nicio valoare pentru generatia mea. A fost cindva folosita, dar foarte demult. Si avea un sens atunci; cind Romania numara sute de mii de ostasi pierduti in razboaiele de independenta si mondiale. Spiritul eroic, la acea vreme, era in strinsa legatura cu notiunea de patrie. Intre timp patriotismul a disparut si, odata cu el, si eroii mai mari sau mai mici. De zeci de ani nu mai auzim decit de eroi americani, in filme grandioase, in care un neica-nimeni salveaza planeta sau macar orasul natal.
Acum doua zile s-a intimplat la Brasov o drama. Un barbat care mergea la o farmacie asista la o crima, in mijlocul unei strazi: un individ impusca doua persoane si fuge cu o geanta furata. Barbatul care vazuse scena, fara sa pregete, o ia la fuga dupa agresor. Cind sa-l prinda, urmaritul se intoarce si-l impusca.
Omul acesta, care a murit incercind sa prinda un criminal, e un model complet atipic in societatea romaneasca. In general fugim cit mai departe de astfel de scene. Asistam nesimtiti la scene de violenta pe strada si nu ne bagam. Avem iubite, copii, familii, evitam problemele. Solidaritatea umana e doar la bine. Omul acesta a procedat exact pe dos. Acceptam ca lasitatea e buna cind e vorba de pielea mea. Ma durea, dar traiam cu asta si nu aveam ce face. Dintr-o data apare un erou din multimea amorfa si-mi dau seama ca omul acesta e mai bun (sau... a fost) decit mine si toti oamenii pe care-i cunosc. Pentru ca noi n-am fi facut asta. Nu mai conteaza nimic altceva, in fond. E vorba doar de gestul crestinesc, primar chiar, de a-ti ajuta aproapele cind trebuie.
Un sfirsit... e un inceput!
