Dac-ar fi să cîntărim România după privirile bătrînilor din parcuri rezultatul ar fi extrem de sumbru, în ton cu imaginea ponosită a celor ce-şi petrec cîteva ceasuri pe o bancă, jucînd o tablă sau privind spre nicăieri, evadaţi din cubiculele de beton oferite gratis de regimul comunist, pe vremea cînd erau tineri şi încrezători în viitorul luminos promis de marele cîrmaci. Au trecut cîteva zeci de ani. De marile promisiuni s-a ales praful, iar viitorul nu mai înseamnă nimic pentru ei. Nici cei tineri nu arată cu mult mai bine: sportul naţional în cartiere e băutul berii şi spartul seminţelor, pălăvrăgeala fără de sfîrşit, gargara şi miştoul. Maşinile second-hand, fotbalul, politica şi economia sînt capitolele la care ne pricepem cel mai bine. Ce mai înseamnă România? Vreo 300 de km de autostradă, o reţea de căi ferate expirate, care-au făcut din mersul cu trenul unul din sporturile extreme practicate în masă, sute sau mii de şcoli fără avize sanitare, spitale în care se moare cu zile, în care plicul cu bani a devenit cartelă de deschis uşi, peisaje dezolante sufocate de gunoaie, munţi despăduriţi, oraşe asasinate arhitectural, drumuri coşmăreşti, mentalităţi modificate genetic... toate astea, greu de cuprins în cuvinte, reprezintă, foarte concret, faţa nefardată a României. De care, acum, că vin alegerile, vor să se ocupe toţi candidaţii la scaunul moale de Cotroceni. Plouă din nou cu promisiuni, deşi parcă mai moderat ca acum 5 ani. Se vehiculează programe economice îndrăzneţe, se dau coate în gură, se practică denigrarea din toate poziţiile, se înjură cu la uşa cortului, eşti violentat de portretele nereuşite ale candidaţilor, se consumă energii uriaşe pentru a ţi se arăta exact care e pătratul pe care trebuie să pui ştampila. Pătratul acela e gol, din păcate, sau cel puţin eu n-am priceput care e. Nu sună bine că după 20 de ani de la profeţiile tătucului Brucan, să fim încă la ani lumină de ceea ce zicea el c-o să se facă în vreo 25. A greşit-o rău de tot tovarăşul profesor!
