"Vineri, 3 aprilie 1953 (Vinerea Paştilor)
Amărît şi plin de gînduri am petrecut si această zi, de cum m-am sculat am ieşit la soare şi citesc în Biblie şi mă gîndesc că vin Sfintele Paşti şi sunt aicilea.
Paşti petrecut în necaz. Sunt disperat şi fără nicio nădejde, trăiesc şi eu din mila Domnului, pînă se va îndura Dumnezeu şi mă va strînge de pe pămîntul celor vii.
Stau la Soare şi ma gîndesc la cei dragi de acasă, cum de Paşti orice suflet cît de sărac şi tot se bucură cel puţin de libertate şi el la un loc cu toţi oamenii. Numai eu stau pe pustii şi îmi plîng păcatele singur şi fără nicio mîngîiere, flămînd, trist, deznădăjduit, cu mintea încordată, acuzînd şi iertînd tov. de viaţă şi pe toţi vrăjmaşii sufletului meu.
Cît năcaz, cîtă trudă, durere, suferinţă, oboseală şi gînduri fără niciun rost au întîmpinat într-aceştia 4 ani de prigoană, temniţă şi captivitate, trupul meu istovit şi mintea mea obosită. Nu există fiinţă de om pe suprafaţa pămîntului să-şi poată imagina viaţa mea de cîine pe care am trăit-o aceşti 4 ani, iaca se împlinesc la 4 aprilie. Spre seară am mai dat o raită în jurul colibei, m-am suit în gruet că zăpada de pe faţă s-a pleşit. În vîrful Gruetului, pe un fag am găsit scris numele meu, încă din 1944 toamna de cînd stam fugar pe aceste meleaguri de frica ruşilor şi atunci am trăit tot greu, dar nu ca acum.
Atunci eram prigonit de ruşi, acum sunt de fraţii mei, de români. Da, stau prigonit de fraţi trădători care şi-au vîndut ţara şi sufletele lor dracilor din Rusia, pe un kg de zahăr şi o litră de ulei şi-au adus ţara în suferinţă, căci acum simte şi pruncul din faşă că trăieşte în Raiul bolşevic. Peste noapte mi-am tăiat lemnele, m-am culcat la ora 24."
Autorul rîndurilor citate se numeşte Vasile Motrescu şi era căutat de Securitate de cîţiva ani, la data cînd nota în jurnal gîndurile de mai sus. Avea în acel moment 32 de ani şi intrase deja în categoria bandiţilor României. Locuitor al Bucovinei de Nord, viaţa lui Motrescu avea să se schimbe complet odată cu intrarea ruşilor în țară, în primăvara lui 1944. Atunci fugise în munţi şi se alăturase unei grupări de partizani antisovietici, gruparea Macoveiciuc. Credea că ruşii vor staţiona temporar în zonă, că americanii vor veni curînd şi el va putea să iasă din nou la "lumină". Dar lucrurile n-au stat aşa. După vreun an, cînd războiul era deja încheiat şi comuniştii încă nu preluaseră definitiv puterea, Motrescu coboară din munţi, în satul natal, Vicovu de Jos, din judeţul Suceava. Se însoară şi are doi copii. Lucrurile par să se aşeze pentru el, cînd, în 1949, află că e căutat de Securitate pentru acţiunile antisovietice de acum cîţiva ani. E sfîrşitul scurtei perioade de linişte şi începutul sfîrşitului.
Povestea ţăranului Vasile Motrescu e fascinantă, nu atît prin acţiunile întreprinse de el în cei 9 ani cît a fost hărţuit de Securitate, cît mai ales prin mentalitatea lui care reiese din paginile de jurnal, scrisorile adresate Securităţii şi versurile de pribegie, din intervalul 1951-1954. Deşi avea numai şase clase, Motrescu era un autodidact, pasionat de lectură şi scris. Avea o voinţă extraordinară, dar şi un gen de idealism sau boemă, ca mulţi tineri din generaţia sa. Umbla cu Biblia în raniţă şi era cartea pe care a citit-o în tot răstimpul cît a fost pribeag prin munţii si pădurile Bucovinei. Credea în libertate şi nu-şi putea imagina viaţa trăită sub comunişti.
Anii dintre 1949 şi 1958 vor fi extrem de zbuciumați pentru Motrescu. Securitatea îl va captura de două ori şi, lăsîndu-l liber, îl va folosi din umbră la deconspirarea altor unităţi de partizani. Motrescu apare în arhivele Securitătii cu un angajament semnat, de aşa zis colaborator, în vederea infiltrării şi demascării partizanilor din munţii Făgăraş, conduşi de Ion Gavrilă-Ogoranu. Securitatea proaspăt înfiinţată era incapabilă să neutralizeze prin forţă grupările anticomuniste din munţi. Confruntîndu-se cu o rezistenţă cu mult peste aşteptări, Securitatea va apela la specialişti ruşi care vor aduce în România metode noi de anihilare, cele mai frecvente fiind crearea de grupări "fantomă" de partizani şi infiltrările lor în grupările adevărate. În anii '50 au existat în România aproape 2000 de astfel de grupări, de la celule de 2-3 partizani la adevărate grupări de rezistenţă de pînă la 2000 de membri. E o parte a istoriei recente trecută prea uşor cu vederea şi neexploatată îndeajuns în termeni de restaurare a moralitătii şi demnităţii românilor. Se vorbeşte prea mult despre solul fertil găsit de ruşi aici, despre moralitatea îndoielnică şi cedarea prea uşoară a părinţilor şi bunicilor noştri în faţa ameninţării roşii. Dar se uită, de cele mai multe ori, că a existat această perioadă de 14-16 ani, pînă aproape de 1964, timp în care mulţi români au spus "nu" comunismului în diverse feluri şi, marea lor majoritate, cu preţul vieţii.
Motrescu nu a trădat, deşi avea un pact cu Securitatea. A existat un moment cheie, cînd, însoţit de securişti deghizaţi în partizani, a intrat în contact cu gruparea Ogoranu. Trădarea era aproape înfăptuită, dar Motrescu şi-a avertizat camarazii în ultima clipă şi a reuşit să-i scape din mîinile Securităţii. Cu timpul preţul pus pe capul lui a crescut enorm. Motrescu era căutat peste tot, nevasta şi tatăl erau anchetati şi supravegheaţi în permanenţă. În 1952 e condamnat " în lipsă" la 23 de ani de închisoare, pentru tîlhărie, instigare publică repetată şi asociere contra liniştii publice. Tîlhăriile erau de fapt contacte cu ciobanii care-i dădeau de mîncare şi care apoi simulau un jaf, pentru a nu putea fi suspectaţi că-l ajută. Răspîndea şi manifeste prin sate, în aşteptarea americanilor. Era singurul mod în care mai putea continua, nu mai exista cale de întoarcere.
În 1955 Motrescu e găsit de trupele de Securitate într-o ascunzătoare. Era împreună cu alt fugar, Gavril Vatamaniuc. Are loc o luptă armată în care Motrescu şi Vatamaniuc împuşcă 3 soldaţi, dar reuşesc să scape. Va fi condamnat la 30 ianuarie 1956, din nou în lipsă, de data aceasta la moarte prin împuşcare, pentru "crimă de acte de teroare". Doi ani mai tîrziu va fi tradat de un sătean şi prins în casa familiei Sfichi din Gălăneşti. Gazdele îl ascunseseră vreme de aproape 3 ani. Va fi dus la Penitenciarul Botoşani, unde, după o anchetă de cîteva luni, va fi executat la 29 iulie 1958.
La începutul anilor '50 harta rezistenţei anticomuniste româneşti avea o mulţime de "pete" în zona munţilor Carpaţi, începînd cu nordul Bucovinei, continuînd cu Mulţii Vrancei, cu Fărăraşul şi pînă în Apuseni. Mii de tineri români s-au jertfit încercînd să oprească barbaria rusească şi mai apoi, pe cea a comuniştilor autohtoni. N-au reuşit. Dar au reuşit să rămînă în memoria colectivă ca una dintre cele mai vii generaţii pe care le-a avut România. Nu e puţin lucru. Pentru că în vremurile acelea atît de tulburi în care trădarea și frica erau omniprezente, cîţiva români au reinventat noţiunile de patriotism şi demnitate.
PS. Cartea folosită la acest articol se găseşte aici.
