Vecinii îi spun nea' Tomi. E bătrîn, abia se mai mişcă, are aproape 80 de ani şi e unul dintre cei 13 saşi care au mai rămas în comuna Homorod din judetul Braşov. Jovial la faţă, dar cu o umbră de tristeţe pe care n-ai cum să n-o vezi, domnul Tomi ne deschide poarta bisericii-cetate din localitate şi începe să ne povestească cîte ceva despre istoria locului...
Biserica e veche, din secolul al XIII-lea (la fel şi rămăşiţele de frescă din camera aflată la baza turnului principal al cetăţii), înconjurată de ziduri groase de 3m, contruite după vreo 2-300 de ani după terminarea construirii bisericii. Fortificaţia rezultată se zice că n-a fost niciodată cucerită în lunga-i existenţă. E şi greu să-ţi imaginezi cum ar fi putut fi cucerite asemenea ziduri impunătoare. Bătrînul Tomi stă pe o bancă în biserică şi aşteaptă liniştit să urc în turn. Au mai venit doi turişti englezi, dar la vederea treptelor înguste şi abrupte care duc sus, în vîrf, refuză să urce.
Încerc să le traduc cîte ceva din spusele gazdei: înainte de război satul avea cîteva mii de saşi şi foarte puţini români, acum sînt în jur de 1700 de ţigani, vreo 300 de români şi numai 13 saşi. Ceauşescu i-a vîndut pe toţi guvernului german, preţul pe cap de sas fiind de 18000 de mărci. Satul s-a golit încetul cu încetul, locurile rămase fiind repede umplute de ţigani. După 23 august '44, prin iarna lui '45, au intrat ruşii în sat şi au început deportările locuitorilor de etnie germană, în Siberia. Tomi avea 17 ani, vîrsta limită de la care erai luat din casă, urcat în vagonul de vite şi trimis la muncă în Rusia. În dimineaţa în care au intrat ruşii în curte pentru a-i lua pe bărbaţii din gospodărie, el s-a ascuns în şura din spate. A rămas acolo pînă spre seară cînd a fugit în pădure (tatăl său a avut însă ghinion şi a fost luat). A trăit de unul singur prin păduri pînă în primăvară, cînd ruşii plecaseră din sat şi a putut să se întoarcă acasă.
Au urmat ani grei, în care statul le-a băgat în casă chiriaşi ţigani, iar el şi familia au trăit într-o cameră aflată la demisol. Mai tîrziu, după ce s-a însurat, nenorocirile au continuat: nevasta, pîrîtă că ar asculta posturi de radio străine, a fost anchetată în repetate rînduri la Cluj şi Bucureşti, închisă într-un sanatoriu psihiatric şi, în cele din urma, eliberată, a rămas cu grave probleme de sănătate. Domnul Tomi se opreşte din cînd în cînd şi izbucneşte în plîns. Îi e dor de copiii aflaţi în Germania, care nu apucă să vină acasă decît de 2 ori pe an. El n-a vrut să plece din Homorod niciodată pentru ca nu s-ar fi putut obişnui cu viaţa din Germania. Nici băieţii lui, plecati de ani de zile, n-o duc tocmai bine şi nu se simt integraţi. Casa lor e tot aici, din păcate sau... din fericire. Acum trăieşte din te miri ce, are nişte pămînt dat în arendă, undeva departe, pentru că primarul n-a "putut" să-i dea înapoi pămîntul din sat şi l-a reîmproprietărit cu pămînt aflat mult prea departe pentru puterile lui. De pe cîteva hectare cultivate cu grîu primeşte cîteva sute de kilograme. Mai cultivă cartofi şi cu asta rezistă de pe o zi pe alta.
Turnul cetăţii e impresionant: înalt de vreo 50 de metri, e o demonstraţie de măiestrie în îmbinarea pietrei şi lemnului. Urc încet şi cu mare atenţie prin semiîntuneric, pe scări solide dar foarte abrupte şi înalte. Clopotniţa e pe structură de stejar, cu bîrne uriaşe prinse cu cuie groase, tot de lemn. Nu se vede fier la nici o îmbinare, doar piatră şi lemn. De jur împrejur dealuri şi cîmpuri verzi cît vezi cu ochii. Case cu porţi înalte, uliţe largi şi o linişte care-ţi merge la inimă. Cobor încet, îl iau pe domnul Tomi în maşină şi-l duc acasă, la cîteva sute de metri. La despărţire, cu lacrimi în ochi, bătrînul îmi spune: "să nu ne uitaţi niciodată".
