Stau de vreun sfert de oră aşezat pe o bordură de piatră albă, cu ochii în largul mării. Lumina de crepuscul se face tot mai roşiatică şi aruncă un val sîngeriu peste pereţii falezei de sub mine, adîncă de cîteva sute de metri. Nu-mi pot dezlipi ochii de la peisajul ireal pe care-l am în faţă: o potcoavă gigantică de lavă vulcanică înconjurată din toate părţile de ape, iar în faţă, la cîţiva kilometri, o altă insulă, pustie, neagră, dezgolită de vegetaţie, înspăimîntătoare. Undeva în larg, un vapor cu pînze pare că doarme. Sînt ultimele raze de soare şi liniştea înserării îmi porunceşte parcă să respir cu atenţie, să nu tulbur în nici un fel clipa de magie care a pus stăpînire pe pămînt, pe casele din jur, pe oameni. În preajmă, pe terase, pe bolovani, stînci, băncuţe, oriunde e un loc unde poţi sta jos, în aceeaşi linişte desăvîrşită, stau cîteva zeci de oameni, tineri şi bătrîni, toţi încremeniţi cu ochii în depărtările purpurii, dîndu-mi senzaţia de scenă de teatru postmodern şi romantic totodată, fără actori în carne şi oase, dar cu un protagonist omniprezent: natura din jurul nostru. Soarele intră în mare, încet, încet, animînd audienţa. E un moment unic, aplaudăm cu toţii căderea cortinei, splendoarea unei clipe deja trecute, dar întipărită în memorie pentru totdeauna. Apoi, la fel de încet, aerul se umple de zumzet de voci, de freamăt de oameni, de veselie. Vaporul se trezeşte şi începe să se apropie de ţărm. Rămîn încremenit multă vreme sub un cer pe care se aprind stelele una cîte una. M-aş culca pe jos, acolo, în plină stradă, ca să pot vedea cerul şi apa aşa cum ştiu că n-o să le mai văd de altundeva niciodată. Deşi pot să număr pe degetele de la o mînă orele dormite în ultimele 3 zile, deşi o oboseală de plumb îmi dă tîrcoale, încerc să nu mă dau bătut. Mă ridic de jos şi pornesc în explorarea oraşului în care am "aterizat" acum ceva mai bine de o oră. Sînt în micuţul oraş Oia de pe insula Santorini.
continuarea o găsiți aici, iar fotografiile din articol, la o rezoluție mai mare, aici.
