Povestea Aniţei Nandriş-Cudla, deportată 20 de ani în Siberia.
Satul Mahala, aflat în nordul Bucovinei, în apropiere de oraşul Cernăuţi, a fost invadat de ruşi la sfîrşitul lui iunie 1940. Era rezultatul tratatului Ribbentrop-Molotov, prin care ruşii închideau ochii la agresiunile Germaniei din vestul Europei, primind în schimb partea de est a continentului.
România pierdea atunci nordul Bucovinei şi ţinutul Herţei (6340 kmp) şi Basarabia (44422 kmp).
Aniţa Nandriş-Cudla locuia în comuna Mahala, împreună cu soţul ei, ţăran înstărit, cei trei copii şi mama Aniţei. Comuna avea 6500 de locuitori. Aniţa era o femeie simplă, cu trei clase primare.
Era singura din familia Nandriş neşcolită. Fraţii ei au ajuns mai tîrziu ingineri, medici şi profesori universitari. Dar nu aceasta e povestea...
În iarna anului 1941, în februarie, o parte din tineretul comunei se hotărăşte să fugă în România, peste Prut. 300 de români sînt împuşcaţi în noaptea de 6 spre 7 februarie de grănicerii ruşi şi îngropaţi într-o groapă comună, săpată pe malul rîului. Cineva îi trădase. În vara aceluiaşi an, în noaptea de 12 spre 13 iunie, 602 persoane din sat sînt urcate intr-un tren şi deportate în Siberia. Cu cîteva zile înainte, fraţii Aniţei fugiseră în România. Soţul ei, naiv, s-a întors din drum, neputînd să-şi abandoneze gospodăria. La cîteva zile familia lui lua drumul Siberiei. El era deportat în alta zonă şi avea să moară în detenţie.
Aniţa, la 36 de ani, ajunge cu cei trei copii în Siberia. Viaţa pe care o va duce aici, timp de 20 de ani, reprezintă apogeul suferinţei prin care poate trece o fiinţa umană. Trăind sub limita existenţei o lungă perioadă (ani de zile a mîncat numai pîine raţionalizată, cîteva sute de grame pe zi, din care mai mult o dădea copiilor), a reusit să-şi salveze copiii de la extincţie. Cine mai poate înţelege astăzi fericirea unei femei care reuşeşte să coasă o pereche de pantaloni din nişte saci făcuţi rost "pe sub mînă"? Dar să torci lînă din blană de cîine? Sau să mergi în tundra siberiană şi să cauţi fructele unei plante minuscule, ca să-ţi scapi copiii de scorbut? Viaţa trăită de Aniţa Nandriş în Siberia depăşeşte, prin situaţiile limită, prin puterea de regenerare, curaj şi forţa de a merge mai departe, cam tot ce am citit sau văzut în materie de rezistenţă umană. Şi nu orice fel de rezistenţă. Aniţa a trevarsat cei 20 de ani cu demnitatea femeii simple, care nu cunoaşte altă cale. Copiii ei au crescut încetul cu încetul, au ajuns pescari şi au inţeles că orice efort de supravieţuire e inutil în lipsa adevărului: acela că fuseseră trimişi în Siberia abuziv. Ca urmare, dupa moartea lui Stalin, cînd în Rusia crimele acestuia începuseră să fie condamnate, Aniţa dă în judecată statul rus şi îşi cîştigă dreptul de a se întoarce acasă. Acasă fiind ... tot în Rusia. Într-un sat populat de ruşi, în care casa ei era ocupată de ruşi. Şi au trecut alţi ani, în care, culmea, unul din baieţi, se întoarce de bună voia în Siberia, pentru a cîştiga banii necesari răscumpărării casei natale. Şi, exact dupa 20 de ani din noaptea deportării, în aceeaşi zi şi lună, în 1961, Aniţa intră în casa din care fusese smulsă cu 20 de ani in urmă.
În 1982 Aniţa aşterne pe hîrtie povestea vieţii ei. O poveste scrisă simplu, de o femeie care a vrut ca noi să ştim. Caietul a fost adus în România de un nepot şi trimis, dupa alti mulţi ani, editurii Humanitas care a publicat fantastica poveste.
Monica Lovinescu spunea că "după o asemenea carte, orice complex de inferioritate a noastră ca neam ar trebui să dispară." Dar cîţi au aflat oare de existenţa Aniţei Nandriş-Cudla?
