Am stat în Amsterdam vreo 5 ore, acum 2 luni, aşteptînd avionul de Hong Kong. Luni dimineaţă, treaz de pe la unu noaptea, ochii cîrpiţi de somn, dar totuşi surescitat de oraşul pe care trebuia să-l descopăr în numai cîteva ore. Cu harta în mînă am pornit înspre muzeul Van Gogh, un loc unde îmi doream să ajung de multă vreme. Oraşul se dezvăluie de cum ieşi din gara mare: oameni parcă mai zîmbitori, străzi pietruite, faţade ca-n poveşti, sute de biciclişti, flori la tot pasul. Vitrinele cu produse de patiserie mă înmoaie de tot: intru să degust ceva din prăjiturile locale şi să beau o cafea fierbinte. Îmi dau seama unde mă aflu şi după preţ, dar cafeaua e chiar bună, groasă, neagră şi tare aromată. Afară e destul de frig, bate un vînt aspru de toamnă, deşi e început de martie. Oameni bine îmbrăcaţi pedalează de zor pe lîngă mine. Diplomate, cravate-n vînt, oameni mai tineri sau mai în vîrstă, nimeni nu se dă în lături să meargă cu bicicleta. Pistele de bicicletă sînt complet separate de trotuare şi asfalt, există semafoare numai pentru biciclişti, iar ei au prioritate în faţa maşinilor.
Muzeul se află pe harta mea la numarul 25. După mai bine de o oră de mers voiniceşte ajung undeva într-un cartier. E numărul 25, dar nu prea pare să fie zona căutată. Mă uit mai bine pe hartă şi văd că există două numere 25. Al "meu" are altă semnificatie, probabil se referă la numărul autobuzului. Trebuie să mă întorc si să recuperez puţin din timpul pierdut, aşa că mă urc într-un taxi. Taximetristul e cu chef de vorbă, mă vede cu rucsacul în spate, îi zic unde vreau să ajung şi mă întreabă cu ce treaburi pe la el prin oraş. Îi spun că sînt într-o pauză de avioane şi că vin de la Bucureşti. Aaaa, Romania, şi schimbă subtil discuţia. Îmi zice că-i plac pictorii clasici, că pe moderni nu-i înţelege deloc. Nu ştie dacă muzeul e deschis lunea, dar eu ştiu că este. N-a aflat de Brâncuşi şi nici de Eliade, ca să nu mai vorbim de Tonitza sau Ressu. Dar e simpatic, îmi zice ce mai pot vedea în oraş, deşi îi spun că n-am vreme nici să stau pe îndelete la muzeu. Mă lasă în faţa clădirii după cîteva minute.
Muzeul Van Gogh e mai greu de descris, cel mai bine e să-l vezi. Picturile lui Van Gogh prind viaţă cu adevărat acolo. Te apucă o emoţie sinceră în faţa acestor bijuterii. Te uiţi la ele întîi cu sfială, apoi îţi dai seama că e adevărat, că eşti la doar cîţiva centimetri de celebrele pînze, dai să le atingi, deşi ştii bine că asta nu se poate, că zeci de ochi sînt, probabil, aţintiţi către tine, dar asta e doar o furnicătură de gînd, rămîi apoi cîteva ore mut în faţa frumuseţii pure. E un freamăt viu în toate sălile, e admiraţia rostită şoptit de sute de oameni, sau mai degrabă gestul uman de mulţumire adusă Artistului.
După mai bine de două ore de stat la muzeu ies în parcul din apropiere. La ieşire magazinul Van Gogh te îmbie la cumpărături: afacerea e foarte profitabilă, găseşti aici o mare varietate de obiecte "pictate", de la tricouri şi umbrele pînă la servicii de masă şi faianţă de pus în baie. Nu mai vorbim de albumele care-mi lasă gura apă... Sînt copleşit de cele văzute. Pauza de cafea, din Amsterdam, a meritat... Pornesc încet către gară. Soarele şi-a făcut, probabil, datoria pe ziua respectivă şi lasă locul norilor grei. Mă aşteaptă un zbor de 12 ore.
Acum cîteva zile am văzut o imagine cu un zid pe care era scris cu spray: "Bine aţi venit în România, fixaţi-vă ceasurile cu 50 de ani în urmă". Da, e mai mult decît adevărat!
