(primul episod despre fenomenul Pitești se află aici)
Despre comunismul românesc nu se vorbeste cît ar trebui, iar cînd se vorbeşte există multe subiecte tabu sau, oricum, foarte delicate, de la dosarele "foştilor" şi pînă la metodele de tortură aplicate în lagărele şi închisorile de exterminare politică. Rememorarea unor evenimente, pătrunderea în esenţa lor, analiza obiectivă acum, după zeci de ani de cînd au avut loc, sînt lucruri absolut necesare pentru însănătoşirea socială a României. Nu vă miraţi că sînteţi agresaţi verbal, vizual sau chiar fizic zi de zi, pe stradă, în trafic, la TV, oriunde. Trăim consecinţele unei istorii deosebit de violente, care şi-a pus amprenta pe caracterul tuturor, care a schimbat un popor pînă în structura cea mai intimă. Şi atunci de ce să nu încerci să afli ce a fost, de ce să fii indiferent? Cum te poţi vindeca fară să ştii de unde ţi se trage?
Zilele acestea am fost şi încă sînt extrem de supărat. Adică revoltat de-a dreptul. Evenimentele de la Piteşti reprezintă "apocalipsa" în materie de teroare, tortură şi degradare umană, greu de comparat cu orice alt experiment făcut pe oameni, oriunde în lume. De aceea seria de 2-3 episoade propusă în martie n-a mai continuat. Nu e uşor să scrii despre aşa ceva. Tocmai terminasem de citit cartea lui Alin Mureşan, Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate şi am crezut că va fi uşor de făcut o sinteză a celor citite. Cartea e, foarte probabil, cea mai completă şi obiectivă analiză a "Piteştiului". Dar timpul a trecut şi am realizat că a povesti despre Piteşti e ceva extrem de delicat. Ieşirea din acest impas s-a produs acum 2 zile cînd am descoperit site-ul
Experimentul Piteşti şi am aflat că a povesti real despre Piteşti e IMPOSIBIL în România de astăzi.
De ce? Dacă nu aveţi timp sa răsfoiţi site-ul, deşi vă recomand să citiţi interviurile şi să deschideţi toate documentele ataşate pe site, voi încerca aici să fac un rezumat. Regizorul Sorin Ilieşiu vrea să facă un documentar de lung metraj despre Piteşti. Şi are nevoie de bani, nu de o suma colosală, cum ar înghiţi, de exemplu, un film de Sergiu Nicolaescu. Suma e chiar ridicol de mică, e vorba de 100000 de Euro, bani cu care omul ar putea "salva" o bună bucată de memorie colectivă, a supravieţuitorilor de la Piteşti (există un deviz al filmului pus pe site, pentru cîrcotaşi). Au mai rămas în jur de 40 de supravieţuitori ai fenomenului Piteşti, cu vîrste între 80-85 de ani, oameni suferinzi şi care-şi duc viaţa de azi pe mîine. Domnul Ilieşiu a început să-i filmeze şi să le ia interviuri la o parte din ei, cu resurse proprii. Dar sînt multe de filmat şi de făcut. Iar banii nu prea mai sînt. Filmul a candidat in 2007 la concursul de sponsorizare organizat de Centrul national al Cinematografiei. A picat primul sub linie. Cineva din juriu sigur n-a "înteles" despre ce e filmul şi i-a dat note mediocre. Contestaţia depusă încearcă să-i lămurească pe diriguitorii banilor că un astfel de film trebuie să existe. Răspunsul comisiei e următorul: "Comisia decide: se respinge contestaţia formulată de domnul Sorin Ilieşiu, la data de...". Aici se găseşte documentul. Proiectul filmului a fost respins şi a două oară, la o sesiune similară de proiecte, tot primul sub linie, de data asta obţinînd note mult mai mici.
Citind aceste documente şi uitîndu-te la materialele de pe acest site nu poţi să nu înţelegi în ce hal arată România. Uitaţi de drumuri, demolări, vile de prost gust, defrisări şi mîrlănisme pentru o clipă. Gîndiţi-vă doar că după 20 de ani de cînd Ceauşescu a dispărut şi 59 de ani de la sinistrul episod Piteşti, rememorarea acestor lucruri nu trebuie făcută pentru că nu e dorită. Domnul Băsescu a condamnat comunismul într-o sală a Parlamentului României umplută de "foşti". Nu-mi vine să cred că el nu ştie de încercarea de a face acest film şi de lipsa banilor. Sau domnul ministru al culturii, Paleologu... Şi totuşi nimeni nu mişcă un deget. Mi-e scîrbă. De nedescris.
(în schimb ministerul culturii sprijină construirea monumentului Holocaustului, defrişînd un nou parc în Bucureşti...)
Uitaţi-vă, totuşi la bucăţile de film expuse pe site. Sînt greu de urmărit sau citit, dar e un efort care trebuie făcut. Aflăm prin ce au trecut aceşti adevăraţi martiri ai României în anii '50. Dar ce-o fi fost cu ei apoi, în anii de după? Cum traiesc ei astăzi, uitaţi de toată lumea? Povestea unuia dintre ei, Emil Sebeşan, e mai mult decît impresionantă, de-a dreptul incredibilă:
"...
Ăsta a fost un lucru foarte interesant: toţi tac despre Piteşti. Le-o fost frică. Eu vă spun din experienţă. Eu nevestei mele nu i-am spus ce-am păţit la Piteşti. Ca să vă spun aşa în paranteze chestia asta: după revoluţie am venit odată acasă şi-am găsit-o pe nevastă-mea plângând, şi-am zis: "De ce plângi?". Zice: "Mă, după 20 de ani de căsătorie trebuie să constat că tu n-ai avut încredere în mine.". "Cum adică n-am avut încredere în tine?". "Eu trebuie să aflu de la alţii ce-ai păţit tu la Piteşti? Tu nu mi-ai spus niciodată. Nici atâta încredere n-am avut." şi-atunci eu i-am răspuns simplu: "Măi nevastă, stai jos că-ţi explic imediat. Tu ai o soră, ai doi fraţi. Tu, dacă-ţi spuneam ţie, te duceai şi povesteai la soră-ta, la fraţii tăi. Fraţii tăi, soră-ta, povesteau la alţi prieteni de-ai lor chestia asta şi, zic eu, ajungeam la Securitate şi mă băteau iară de mă lua dracu. Vroiai tu asemenea lucru?". "Nu, bineinţeles că nu!". "Păi atunci, vezi? Mai bine n-ai ştiut. Aflii acuma. şi ce? Poţi să faci ceva? Poţi să ştergi ceea ce mi s-a-ntamplat acolo? Nu poţi. Aşa că fii liniştită. ...Nu că n-am avut încredere in tine..."
..."
Proiectul domnului Ilieşiu trebuie să continue. El are nevoie de bani, din donaţii sau din oricare altă sursă. Încercaţi să ajutaţi acest proiect, e pentru "sănătatea" noastră, a tuturor!
