Romania poate arata si altfel decit impinzita de blocuri cenusii si uzine ciolanoase. Exista pete de culoare, e drept, rare, dar care dau un aer complet aparte peisajului citadin. Te fac sa uiti pentru moment de monstruozitatile comuniste, ochiul se poate bucura in sfirsit de... normalitate.
Ardealul se desprinde complet, ca si arhitectura, de restul tarii. E altceva. El poarta amprenta civilizatiilor cu radacini vestice, care s-au implantat aici, a culturii germanice care a ridicat standardul material si cultural zonal cu mult peste restul celorlalte provincii istorice.
Fotografiile de astazi sint poate putin idilice. Casute de poveste, cu mici ferestre, impartite, folosind simbolul crucii, in patru. Biserici impunatoare, strazi povirnite, totul emana a basm. E oare chiar asa?
Scheiul brasovean incearca sa ramina zona de maxima atractie a Brasovului. Vazuta de sus zona e o mica lectie de istorie. Ziduri de aparare delimitind o insula cu citeva mii de case, strazi inguste si biserici impunatoare. Porti inalte, garduri de zid, piatra de pavaj, padurea la doi pasi.
Daca privesti insa printr-un ochian care apropie suficient de bine, vei vedea ca lucrurile sint putin diferite. Fosta cetate incearca sa faca fata cum poate primejdiilor: batrinetii, care incet, incet o macina, modernitatii, caci inevitabil vilele prospere incep s-o impinzeasca si turismului imbecilizant, de sfirsit de saptamina, cind sute de petrecareti vin la gratare in imediata apropiere.
Nimanui nu pare sa-i pese foarte tare ca ne pierdem, putin cite putin, identitatea. Nu cred ca in tarile civilizate poti ridica vile de sticla in zone cu case vechi de sute de ani. Nu cred ca poti asculta manele si face gratare pe dealurile din imprejurimi. Aici se poate. Si, chiar daca ne doare, preferam sa trecem mai departe vorbind printre dinti, ca a doua zi sa uitam totul.
