"Cu partidul nostru tare ducem Dunărea la mare"
El are pantaloni de salopetă noi, bocanci soldăţeşti şi ochi negri, pătrunzători. E musculos, umblă mai mult la bustul gol şi e tuns scurt, regulamentar. Noaptea îi scrie scrisori de dragoste iubitei sau studiază mecanica excavatoarelor. Ziua e ocupat cu săpatul la Canalul Dunăre - Marea Neagră, din care au mai rămas cîţiva kilometri de făcut. Pe şantier lumea e bine dispusă: oamenii sînt hrăniţi bine, dorm bine, se simt ca la ei acasă. Săpatul e un fel de sport naţional, se sapă cu entuziasm frenetic, iar seara se fac poze călare pe cupa excavatorului. Sînt şi multe utilaje, basculante uriaşe (Belazul românesc), dar ele sînt mai mult de umplutură, tot tinerii sînt cei care fac lucrurile să meargă. Şi mai e şi Nea Tăticu, maistrul care ştie să rezolve problemele grele, care emană siguranţă şi impune respect, deşi e un tip bonom şi foarte zîmbăreţ. Apare şi Mihaela, fata cu părul lung şi zîmbet şarmant, care şi-a făcut un ţel în viaţă din a-l urmări şi ademeni pe Alexandru, tînărul de mai sus. Asemeni Anei lui Manole (indubitabilă paralela!) ea vine la Canal în căutarea lui. Tinerii au parte de o tăvăleală pe cinste prin nişte boscheţi (el în maiou, asudat, venit de la sapă!), dar Alexandrul nostru e cu gîndul la ea, cealaltă, cea care e undeva departe, fata săracă pe care de fapt o iubeşte, dar cu care nu-şi poate oficializa dragostea, din cauza mamei care o vrea pe Mihaela, mai frumoasă şi mult mai bogată. El e fugit de acasă, după liceu, ca să-şi desăvîrşească pregătirea pentru intrarea în viaţa complexă şi plină de aspecte, ca tînăr comunist. Şi unde altundeva putea să o facă decît la Canal, locul unde s-au săvîrşit şi desăvîrşit atît de mulţi oameni?
Ne aflăm în locul în care deviza este "fiecare muncitor poate deveni un erou". Tînărul nostru reprezintă, aşadar, prototipul eroului comunist, care, în loc de facultatea de medicină, alege să sape la canal, studiază mecanica, noaptea, iar ziua depăşeşte planul de metri cubi excavaţi?!
Asemenea făcături erau parte din arsenalul de grosieră manipulare al PCR, de pînă în 1989. Comunismul era măreţ, realizările lui erau măreţe, oamenii erau măreţi, totul era măreţ. Doar cei care i se împotriveau trebuiau să dispară cu orice preţ. Canalul Dunăre - Marea Neagră a reprezentat, de fapt, mormîntul burgheziei ostile: "Construim fără burghezie şi împotriva burgheziei" era sloganul vehiculat şi afişat în toate lagărele de exterminare prin muncă forţată de la Canal, 14 la număr, în anii '50. Lucrările la Canal au început în 1950, după ce Stalin i-a şoptit la ureche lui Gheorghiu Dej că poate să scape de toţi "bandiţii" făcînd un canal, aşa cum făcuse şi el unul, Volga-Don. Dej l-a ascultat (cum altfel?!) şi a pornit un megaşantier, cu zeci de mii de oameni şi tot atîtea lopeţi, tîrnăcoape şi roabe şi doar cîteva zeci de utilaje mecanizate. Cele 14 lagăre de muncă au fost umplute cu muncitori necalificaţi angajaţi din proprie iniţiativă (şi foarte bine plătiţi), dar mai ales cu vreo 135 de mii de deţinuţi politici care trebuiau să dispară, tineri sau bătrîni, ofiţeri, preoţi, profesori universitari, medici, foşti politicieni şi ţărani care nu acceptaseră colectivizarea forţată, toate "elementele" ostile noului regim.
Regimul de viaţă al deţinuţilor politici de la Canal era înfiorător: ziua începea la 3 jumate dimineaţa şi se termina la 10 seara. Se lucra non-stop, în 3 schimburi, totul bazîndu-se pe cazma şi roabă. Puţinele utilaje erau folosite în zonele stîncoase, unde trebuiau dislocate şi cărate stînci. Toate săpăturile s-au făcut manual, cu norme zilnice de lucru inumane, de mulţi metri cubi care trebuiau săpaţi, căraţi cu roaba sute de metri, încărcaţi în garnituri de trenuri şi descărcaţi apoi la cîţiva kilometri distanţă, pe terasamentele formate în lungul canalului. Raţia de mîncare era de 750 de grame de pîine zilnic, pe care o primeai numai dacă îţi făceai norma de săpat. Deţinuţilor li se spunea în faţă că scopul este să fie exterminaţi prin muncă, nu era nici un secret că acesta era obiectivul principal al acestui şantier.
Poarta Albă a fost unul dintre cele mai cumplite lagăre de la Canal. Acolo au murit, neoficial, în jur de 30 de mii de oameni (registrele oficiale înregistrînd doar 200 de decese!). Căruţele cu pereţi drepţi şi înalţi erau umplute zilnic cu cadavre ce erau apoi îngropate în locuri neştiute de nimeni, cel mai probabil în malurile Canalului, unde se descărcau încontinuu munţi de pămînt săpaţi în apropiere. Lucrările la Canal au fost sistate în vara lui '53, după moartea lui Stalin. Economia României nu mai putea să susţină, oricum, acest proiect dement, care înghiţea 35% din veniturile ţării. Responsabilă pentru dezastrul economic a fost, cum altfel se putea, conducerea tehnică a Canalului. Cele două procese-mascaradă, care au avut loc în 1952, i-au condamnat la moarte pe 5 dintre capii Canalului şi la zeci de ani de închisoare pe restul de acuzaţi. Regimul comunist era expert în a şterge urmele şi a se debarasa de oamenii pe care-i folosise la treburile murdare.
Ceauşescu a reluat munca la canal în 1975. De data aceasta în mare parte cu soldaţi şi deţinuţi de drept comun. În 1984 a fost inaugurată lucrarea, cu cei doi dictatori dînd din mîini fericiţi din vaporul care parcurgea canalul, în apropiere de Capul Midia. Pe terasamente, sus, erau mii de pionieri excitaţi de măreaţa realizare. La picioarele lor, în pămînt, erau oasele a zeci şi zeci de mii de deţinuţi politici.
Alexandru, eroul nostru, părăseşte Canalul, desăvîrşit uman şi profesional. Aleargă fericit pe o plajă unde iubita îl aşteaptă să păşească amîndoi, ca oameni noi, în minunata viaţă oferită de partidul şi statul român. Peste puţin timp regimul avea să se prăbuşească. Trebuie că Alexandru a avut parte de o traumă serioasă asistînd la dispariţia bruscă a "valorilor" în care credea cu adevărat.
De răsfoit şi văzut:
1. Dictionarul comunismului
2. Pe umerii lui Marx - Adrian Cioroianu
3. Comunism si represiune în România. Istoria tematică a unui fratricid naţional - Ruxandra Cesereanu et al.
4. Memorialul durerii - Lucia Hossu Longin
5. Memorialul durerii - Canalul morţii
PS. Prima imagine nu-mi aparţine şi nici nu-i cunosc autorul.
