Probabil la început oamenii le-au construit ca să-şi protejeze culturile agricole de animale. Apoi nu numai animalele au fost ţinute la distanţă, dar şi oamenii au putut fi controlati prin împrejmuiri. Gardurile au devenit încet-încet o necesitate. Pe măsură ce polisul se cristaliza şi se structura ele au început să fie şi un bun indicator al ierarhizării sociale.
Gardurile spun multe despre oamenii din spatele lor, ca şi despre mentalitatea comunităţilor dintr-o anumită zonă. Văzute antropologic, ele sînt adevărate repere de studiu al dezvoltării şi devenirii umane. Ar putea fi analizate din multe puncte de vedere, dar două, cred, sînt determinante: gardul ca şi element de protecţie sau separaţie şi gardul ca şi element exhibiţionist. De pildă, istoria diferitelor provincii româneşti se poate citi şi în forma şi structura gardurilor. Dezvoltarea economică, gusturile, fineţurile unei comunităţi se reflectă magistral în ele. Plecînd de la gardul de stuf, lucrat ingenios, dar... extrem de ieftin, trecînd apoi prin gardurile ceva mai elaborate ale sudului, dar lipsite de orice estetică şi ajungînd la cele impozante, cu aspect de cetate, ale Ardealului, gardurile României actuale sînt un barometru excelent a ceea ce sîntem în acest moment.
Micro-gardul, cel de delimitare a unei proprietăţi, e oglinda proprietarului. În comunităţile sudate puternic gardurile aproape lipsesc. Cînd oamenii nu au foarte multe de ascuns nici gardurile nu sînt foarte înalte. În comunităţile eterogene sau puternic uzate istoric, gardurile ajung să fie mici fortăreţe în spatele cărora nimeni nu ştie ce se întîmplă. Şi materialele din care sînt făcute spun cîte ceva despre proprietari: modestia preferă materialele naturale, prelucrate sumar şi transformate în elemente de gard, în timp ce aerul aristocratic transformă gardul în element de afişare a statutului social. Fierul forjat, zidăria meştesugită şi elementele decorative complexe sînt aici elementele constituente indispensabile. În România începutului de secol XX gardul ca şi element estetic era la început. Dezvoltarea economică de pînă la al doilea război mondial a însemnat şi o rafinare continuă a gusturilor "creatorilor" de garduri. Bucureştii interbelici, dar nu numai ei, au atins apogeul în materie de rafinament al gardurilor şi porţilor. Au venit apoi anii cenuşii ai comunismului în care estetica a murit aproape definitiv. Trebuia ca oamenii să fie toţi la fel. Gardul a însemnat atunci delimitarea de politic, elementul de protecţie şi intimitate. Astăzi, gardurile cu aer aristocratic au reapărut. Fierul forjat îşi reintră în drepturi din nou, fiind elementul care anunţă mai degrabă parvenirea decît bunul gust.
Macro-gardul, aparător sau, dimpotrivă, separator, are o istorie lungă. De la Marele Zid Chinezesc şi pînă la Zidul Berlinului, trecînd prin zidurile cetăţilor de aiurea şi ajungînd, în final, la gardurile de sîrmă ghimpată ale lagărelor de pretutindeni, gardul "politic" a însemnat frică, supunere, control. Cele două extreme, teama că gardul ar putea ceda şi dorinţa de a trece dincolo de gard, reprezintă intervalul în care umanitatea s-a "mişcat" timp de milenii. Oamenii şi-au făcut garduri înalte de frică, sau, dimpotrivă, au încercat să spargă gardurile făcute de alţii, din dorinţa de libertate. Astăzi macro-gardul începe să-şi piardă din funcţia politică şi s-o cîştige pe cea turistică.
Înalte sau scunde, opace sau transparente, calde sau reci, gardurile mi se par un subiect de fotografiat extraordinar. Am strîns, în timp, cîteva imagini cu garduri "calde". Le puteţi vedea aici.
