"Eu sunt un poet care, din păcate, face inginerie" (Gheorghe Ursu)"Şi el, şi ea şi-au înmormîntat părinţii cu slujbe, sobor de episcopi, lumînări, odihnească-se Robul tău etc... Deci, la o adică, e bun şi Dumnezeu, nu se ştie. Dar atunci, de unde furia ei, alergică la biserici? Mister. Unii zic ca de la o vizită a lor prin Bucovina, la Putna ori la Voroneţ, unde călugarii nu au scandat Ceauşescu şi soborul nu i-ar fi lins cazmaua, ori poate, Doamne fereşte, arhimandritul le-o fi întins mîna lor să i-o sărute, după pravilă..."
" Visul
...Deci, mai întîi, la Kremlin, unde nu voiam să ucid pe nimeni şi doar în cazul în care Brejnev refuza să creadă atotputernicia mea, să tai în două, cu laserul meu de buzunar, un general sau un KGB-ist din preajma lui, şi apoi să-i comunic ordinele mele:
1. evacuarea în fix o săptămînă a Cehoslovaciei;
2. evacuarea Poloniei;
3. publicarea într-un milion de exemplare a operei lui Soljenitân.
A doua vizită la Kim Ir Sen. Lichidat fără discuţie.
A treia la Khadafi. Lichidat pe loc.
A patra la preşedintele Africii de Sud, obligat să... sau lichidat.
A cincea la Ceauşescu... lichidat sau obligat să...
Cam acestea erau variantele visului meu în anii '70." (fragmente din jurnalul lui Gheorghe Ursu).
În România anilor '80 pentru asemenea gînduri s-a murit în tortură. Acesta a fost destinul autorului rîndurilor de mai sus, inginerul Gheorghe Ursu. Povestea acestui om, moartea lui în bătăi, în arestul Securităţii, precum şi cei aproape 15 ani în care familia s-a luptat pentru aflarea adevărului asupra morţii sale şi condamnarea celor vinovaţi, reprezintă o dramă greu de înţeles astăzi, la 20 de ani de la schimbarea regimului în România. Şi e cu atît mai greu de suportat sau de conceput finalul acestei drame, în care autorii asasinatului politic au rămas fie în libertate, fie au primit pedepse derizorii, după ani interminabili de tergiversări şi procese cu final "cunoscut".
Iată firul evenimentelor: Gheorghe Ursu, eminent inginer structurist, proiectant a mii de construcţii din România între anii '50 şi '80, spirit viu, lucid şi puternic contestatar al realităţilor autohtone, autor al unui volum de poezii, prieten cu Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, aşadar un personaj cu totul şi cu totul special şi extrem de incomod pentru autorităţile române din acei ani, începe să fie urmărit sistematic de Securitate după '77, cînd, la Europa Liberă i se citeşte o scrisoare de protest împotriva modului în care Ceauşescu vroia să "fardeze" imobilele avariate serios la recentul cutremur. În toată această perioadă Ursu ţinea un jurnal de însemnări zilnice, o radiografie dură a realităţilor de dinainte şi din timpul regimului Ceauşescu. În 1984 o colegă de serviciu îi găseşte într-un sertar de la birou un caiet de însemnări zilnice pe care-l predă Securităţii. Ursu este anchetat în stare de libertate pînă în toamna lui '85, cînd, în septembrie, în urma unei percheziţii la domiciliu i se confiscă toate cele 61 de caiete de însemnări, practic jurnalul vieţii sale începînd cu 1949. I se găsesc tot atunci 16 dolari, care vor constitui capul de acuzare pentru care va fi închis. La 21 septembrie 1985 este arestat sub pretextul deţinerii de valută. La 17 noiembrie 1985 Gheorghe Ursu moare în arestul Securităţii din Calea Rahovei, Bucureşti. Pe actul de deces scria "infarct". Autopsia a arătat altceva: Ursu murise în urma bătăilor crîncene la care fusese supus timp de aproape două luni. În decursul acestor două luni Securitatea a început să citească "cartea" lui Ursu, cele 61 de caiete de jurnal. Pe măsură ce timpul trecea şi jurnalul era parcurs, devenea tot mai clar că Ursu nu va mai ieşi viu din detenţie. În celulă i s-au introdus 2 deţinuţi de drept comun, torţionari şi informatori, Marian Clită şi Radu Gheorghe, cu scopul de a-l face să spună dacă jurnalul a fost trimis în străinătate. Ursu va muri în urma bătăilor de la interogatoriile oficiale, urmate apoi de torturile din celula de detenţie.
După '89 familia lui Ursu, sora lui, Georgeta, şi fiul, Andrei, încep o luptă sisifică cu autorităţile, pentru aflarea adevărului despre moartea lui Gheorghe. Şirul evenimentelor, al proceselor, al dosarelor plimbate între diversele instituţii ale "justiţiei" româneşti este impresionant şi, aş zice, fără exagerare, kafkian. Practic, acţiunea începută în 1990 s-a încheiat în 2005. În anul 2000, singurul găsit vinovat pentru moartea lui Ursu a fost torţionarul Clită, infractor de drept comun, unealta folosită de Securitate în torturarea lui Ursu. Rămîneau în libertate şi cu o uriaşă influenţă decizională, încă, şeful din anii '80 al Direcţiei de Cercetări Penale din Securitate, generalul Vasile Gheorghe, Tudor Stănică, şeful Direcţiei Cercetări Penale a Miliţiei, Mihail Creangă, şeful arestului şi ofiţerii Marin Pârvulescu, maior de Securitate şi Florea Popescu, ambii anchetatori direcţi ai lui Ursu. Deşi ancheta făcută de procurorul Dan Voinea în februarie-martie 1990, cu o extremă rapiditate şi maxim profesionalism, se finaliza cu un dosar din care reieşeau extrem de clar vinovăţiile celor de mai sus, justiţia a tergiversat luarea unei decizii pînă în anul 2000! Condamnarea lui Clită la 20 de ani de închisoare, din care 10 ani erau amnistiaţi (conform unui decret ceauşist încă în vigoare, sic!) şi încă 8 deja executaţi, însemnînd, practic, numai 2 ani de detenţie (pe care-i va petrece în arestul preventiv al Poliţiei şi nu într-un penitenciar!) , arată gradul de corupţie extremă din România lui Iliescu şi Constantinescu.
Între 2000 şi 2003 societatea civilă joacă un rol deosebit în redeschiderea cazului şi rejudecarea lui pentru a-i condamna pe adevăraţii vinovaţi. În 2003 Tudor Stănică şi Mihail Creangă sînt condamnaţi la 10 ani de închisoare. După un an, Tudor Stănică va fi eliberat pe motive medicale...
Detaliile acestui incredibil de lung proces se află pe site-ul Fundaţiei "Gheorghe Ursu". Jurnalul lui Ursu a dispărut fără urmă în 1990, odată cu preluarea de către SRI a arhivelor fostei Securităţi. Nici astăzi nu există indicii dacă opera lui Gheorghe Ursu (cîteva mii de pagini) mai există sau a fost distrusă. Toată această poveste tragică e emblematică pentru cum arată România astăzi: un om simplu, Andrei Ursu, fiul unui dizident omorît de fosta Securitate, luptîndu-se, fără şanse, timp de 15 ani, cu o justiţie controlată în totalitate de aceeaşi Securitate infiltrată încetul cu încetul în toate structurile decizionale. Rezultatele acestui demers sînt dezamăgitoare şi, în acelaşi timp, revoltătoare. Şi, la fel de revoltător şi greu de conceput, faptul că în anii '80, în închisorile din România au murit oameni torturaţi cu metode similare celor din anii '40 aplicate în experimentul Piteşti, în timp ce Ceauşescu era primit regeşte de personalităţi de prim rang ale vieţii politice vest europene.
Ce valoare are condamnarea comunismului într-o ţară în care justiţia îi protejează pe criminalii lui Gheorghe Ursu şi în care jurnalul lui pare pierdut definitiv?
Episodul din Memorialul Durerii, dedicat lui Gheorghe Ursu, se află aici.
