În România, oamenii cu dizabilităţi sînt profund marginalizaţi. De la urcatul trotuarelor sau traversatul străzilor lipsite de semafoare sonore şi terminînd cu locurile de muncă oferite acestor oameni şi percepţia publică, totul le este împotrivă. Societatea românească promovează, nu-i aşa, omul frumos şi echilibrat, postura atletică şi zîmbetul larg. Nu e loc pentru asimetrii sau proteze, pentru bastoane albe sau cărucioare. Amintiţi-vă ce încărcătură a căpătat dupa '89 cuvîntul handicapat, aplicat de-a valma politicienilor, incomozilor, adversarilor de tot felul, oamenilor mai înceţi la minte sau, mai pe şleau, celor care nu ne plăceau. A fi handicapat, în România, nu are nici o legătură cu o deficienţă fizică. Este un banal cuvînt folosit atunci cînd cineva ne enervează, cînd nu-l mai suportăm pe X-ulescu sau ne-am săturat pînă-n gît de cineva. Cînd ne lipsesc argumentele şi ura pare să pună stăpînire definitivă pe noi, apelăm cu nonşalanţă la acelaşi, putred, handicapat. Asta a dus, în timp, la o conotaţie profund peiorativă atribuită adjectivului de mai sus. Şi totuşi, există locuri în care lucrurile stau cu totul altfel...
Astăzi se încheie Jocurile Olimpice de iarnă ale persoanelor cu dizabilităţi. O mie şi ceva de sportivi, timp de 9 zile, în Canada, au arătat celor care au fost interesaţi să vadă că handicapurile fizice nu există cu adevărat. Oameni cu profunde asimetrii fizice, le-au arătat celor normali că nu există imposibil. Mi-a fost greu să urmăresc, la început, un meci de hochei în care sportivilor le lipseau unul sau ambele picioare. Legaţi în mici săniuţe, hocheiştii au oferit un spectacol absolut incitant. Unde era de fapt obstacolul, nu în mintea mea? De ce creierul meu a refuzat să creadă, în primele 5 minute, că astfel de oameni pot juca hochei şi pot face, chiar, spectacol? Pentru că, poate, mediul în care trăiesc, nu îmi propune alternative, le rejectează ca fiind defecte şi asta de zeci de ani, fără a oferi şanse egale şi celorlalţi. Aceşti ceilalţi mi-au arătat în ultimele zile, în care am văzut o parte din probele de schi, schi fond şi hochei, că marile probleme le avem, de fapt, noi, oamenii aşa-zis normali. Trecînd peste barierele de tot felul la care sînt supuși, acești oameni minunați au oferit o adevărată lecție de voință, curaj și normalitate. Și, poate, cel mai important, au avut un public numeros în fiecare zi a competiției. Pe canalele naționale ale televiziunii germane, sportivii întorși "acasă" ceva mai repede de la aceste Jocuri Olimpice speciale, au fost primiți cu extrem de multă căldură. Se rîdea, se povestea, se arătau reluări ale probelor la care participaseră, fără să simți că cineva acolo, în platou, ar fi fost stînjenit în vreun fel de faptul că interlocutorii erau oamenii cu deficiențe fizice. Și unde se întîmplau toate astea? Într-o țară care pînă nu demult promova rasa perfectă și-i elimina brutal pe cei cu handicapuri fizice. Iar la noi, unde egalitatea de șanse e trîmbițată istoric, astfel de oameni sînt priviți cel mult cu milă, statul și societatea refuzîndu-le aproape orice încercare de integrare și promovare.
Civilizația cred că înseamnă, înainte de toate, acceptarea acestor realități și ajutorul constant oferit oamenilor aflați în dificultate. Nu cred că e vorba numai de resurse financiare. În definitiv în România se schimbă bordurile de cîteva ori pe an în marile orașe, dar tot înalte și inaccesibile rămîn pentru nevăzători sau oamenii care se deplasează în cărucioare. Ca să nu mai vorbim de accesul în clădiri publice sau mijloace de transport în comun. Și nu pot să nu mă gîndesc că, în engleză, termenul care desemnează un om cu dizabilități e "challenged". Pentru cei civilizați handicapuri nu există. Există doar oameni provocați de viață într-un mod deosebit. România rămîne, din păcate, un teritoriu steril din punctul de vedere al solidarității și normalității. Lucrurile se mișcă infinit de încet. Da, am avut și noi o sportivă la acestă Olimpiadă. Dar doar una! Laura Văleanu îmi dă speranțe că într-o bună zi România va arăta altfel. Nu mai curată (deși ce bine-ar fi!) sau mai bogată material, ci mai bogată la capitolul umanitate, în modul nostru de a-l trata pe vecinul fără o mînă sau pe necunoscutul cu ambele picioare amputate.
