duminică, 30 august 2009

Cum arată România ? (#11) - Vulcanul de la Racoş






Primul episod despre Racoș se află aici.

A urmat apoi, preţ de vreo două ore, o baie de soare şi culoare cum nu-mi mai fusese dat să trăiesc decît, cu ceva ani în urmă, pe o insulă grecească. Am ajuns la craterul principal al exploatării, o gaură uriaşă străbătută de drumuri abrupte care duceau pînă în fundul pămîntului. Acolo se formase un mic lac, verde, o pată de smarald care dădea viaţă, parcă, peisajului "selenar" apărut brusc, între dealuri. Senzaţia de "neaşteptat" e uriaşă, practic te afli pe un platou înierbat, cu o lizieră de pădure aflată în apropiere, cu satul adormit în vale, şi-ai zice că peisajul acesta "bucolic" n-o să se termine niciodată. Şi apoi, dintr-o dată, ajungi pe marginea falezei exploatării, înaltă de cîţiva zeci de metri, care-ţi taie răsuflarea şi te face să păşeşti cu cea mai mare grijă pe marginea de pămînt dincolo de care începe hăul. E ca o trezire bruscă, dintr-o lene uriaşă, dată de ritmul molcom al peisajului "ardelenesc". Structura pereţilor e neregulată, cu structuri de bazalt şi zgură vulcanică amestecate, cu urme de vegetaţie formînd insuliţe pline de viaţă în cuprinsul amorf al pereţilor conului. Camioanele ruginesc în vale şi bine fac, îmi zic. De zeci de ani pămîntul ăsta e detonat, rupt, măcinat şi împrăştiat fără încetare. A venit timpul să se mai odihnească, deşi... după spusele paznicului, exploatarea poate să se redeschidă oricînd.

Nu pare să fie ăsta vulcanul, îmi zic, şi pornesc înspre antenele GSM aflate la cîteva sute de metri mai sus, în spatele cărora intuiesc că se află, de fapt, adevăratul crater. Mersul prin iarba deasă e anevoios. De sus, căldura curge neîncetat, în valuri mari. Sticla cu apă mi-am uitat-o în maşină şi încerc să nu mă gîndesc deloc la setea care se instalează încet, încet. E o linişte deplină, în care auzi doar vietățile din iarbă şi paşii despicînd iarba din care mai apare din cînd în cînd cîte o coadă verzuie de şopîrlă sau cîte un cosaş mare şi leneş. Dintre toate locurile de jur împrejurul satului, deştepţii care au hotarît locul de instalare al antenelor au găsit că marginea vulcanului e cel mai bun loc. Aşa că, un loc unic în România, care ar fi trebuit transformat în zonă protejată, "beneficiază" acum de 3 antene uriaşe de telefonie mobilă, amplasate exact lîngă punctul "zero" de interes: vulcanul, un loc cum nu credeam ca poate exista la noi, un fel de grand canyon în variantă redusă, dar extrem de spectaculoasă. Nu ştiu cît e artificial, adică produs de activităţile industriale din zonă, şi cît e natural în structura peisajului vulcanic de la Racoş, dar valea de zgură roşie cu pereţii cărămizii-gălbui şi hornul vulcanului sînt o încîntare de pasteluri pentru orice ochi. Am avut norocul să "prind" un cer pătat de ciruşi, aşa încît soarele a fost suficient de bine filtrat, iar culorile puţin desaturate, creînd o atmosferă mai degrabă de început de toamnă decît de vară toridă.

Deşi nu foarte des fotografiez "peisaj color" acum nu m-am putut abţine. Racoşul e un adevărat festin de culoare, forme şi senzaţii. Ora petrecută "în vulcan" a fost parcă o ieşire din timp şi o evadare într-un alt spaţiu, complet nou, ca experienţă românească. I-am mulţumit, apoi, la întoarcere, băiatului de la autobază, pentru că mi-a arătat drumul. L-am întrebat de ce trebuie să păzească nişte fiare vechi, nefolosite? Mi-a răspuns că locul e "vînat" intens de ţigani şi apoi, cine ştie, în curînd poate autobaza se va trezi din nou la viaţă. Asta ar însemna, hmmm, începutul sfîrşitului pentru peisajul unic de la Racoş.

Sfîrşit.

PS. Mai multe fotografii din "vulcan" se află aici.