Parc, copii, adulţi, gălăgie. Cei mari sînt crispaţi, mai ales cînd vine vorba de "instalaţii" mai periculoase. Abia dacă surîd puţin, neputînd rezista, în cele din urmă, rugăminţilor celor mici. Ei sînt mai curajoşi, de fapt mai autentici, mai fără perdea. Ce-au de pierdut? Cei mari au argumente întotdeauna, sau cred că le au, ei ştiu mai tot timpul ce e bine şi ce nu e bine, pentru că, pare-se, vîrsta înseamnă experienţă. Chiar dacă n-au sărit în viaţa lor un metru de la sol, ei ştiu că lucrul acesta poate fi periculos. Cei mici sînt doar lipsiţi de inhibiţii sau ipocrizii, nu sînt falşi, ei sînt doar copii. Şi ştiu să se joace. Cei mari nu mai ştiu. Au uitat cu desăvîrşire. La ce le-ar mai trebui, oare?! Poate că ar putea să schimbe puţin lumea în care se învîrt jucîndu-se şi ei cîteodată.
