Curiozitatea m-a fript vreo cîteva săptămîni şi în cele din urmă am văzut şi eu filmul Avatar. Nu sînt un consumator de filme la modă. Nu-mi place, de fapt, nimic din ce "se poartă". Sînt un demodat din multe puncte de vedere... dar asta e o altă discuţie. Numai că acum vreo 5 săptămîni am auzit că o grămadă de oameni dau o "fugă" pînă în Bucureşti, să vadă filmul-filmelor la cinemaul 3D, nemaiţinînd cont de kilometri, de oboseală, de nimic. O fi ceva acolo, mi-am zis, să străbaţi jumate de ţară numai ca să vezi un film. Acum cîteva zile am văzut, deci, filmul, dar versiunea normală. N-o să vă povestesc nimic din el pentru că nu e mare lucru de povestit. O să vă zic doar că filmul de desene animate după care salivează o planeta întreagă m-a plictisit îngrozitor. De la jumătate încolo am început să fac numărătoarea sunetelor care se repetau, dar în contexte diferite, a greşelilor flagrante de "rendering", a replicilor de-a dreptul imbecile etc. Filmul poate fi analizat din două puncte majore de vedere: tehnicul şi ... restul. La partea tehnică stăm destul de bine: după mulţi ani de procesat scene, cu super softuri de animaţie şi rendering 3D, cu mii de programatori angrenaţi în această înfloritoare afacere (vorba unui prieten, Statele şi-au salvat industria IT cu filmul ăsta!) rezultatul e oarecum la nivelul aşteptărilor: scene frumos colorate, creaturi misterioase şi efecte nemaivăzute. Numai că şi aici avem o grămadă de probleme: bugetul n-a fost, poate, suficient de încăpător pentru a crea şi sunete pe măsură. Hîrîitul elicopterelor e acelaşi în tot filmul, indiferent că sculele aveau una sau 10 elice, erau albinuţe sau ditamai pelicanii. Nu mai vorbesc de scenele de luptă dinspre final, cînd gheonoaiele si Mama zmeilor dădeau cu elicopterele de pămînt fără milă. De rîsul bebeluşilor. Cît despre partea de "cinema" ce să mai zic, ea lipseşte cu desăvîrşire pentru că domnul regizor nici n-a urmărit aşa ceva. Avatar e un film de desene animate cu mici "inserţii" umanoide. Lupta dintre bine şi rău, cu secreţii de mitologie a la Făt-Frumos, Tinereţe fără bătrîneţe etc, se împleteşte armonios cu dulcegăriile din Titanic, probabil o obsesie încă vie în mintea regizorului. Cum altfel s-ar explica similitudinea dintre scena căderii arborelui vieţii şi cea a ruperii vaporului în două? Sunete identice, apocaliptice, imagini "trase" încet, pe principiul dacă realitate crudă nu e, măcar stres vizual să fie etc. Jack, strigă ea, şi iarăşi am uitat pentru o clipă dacă sînt pe Titanic sau în pădurile Pandorei. Avatar e gîndit şi făcut să aducă bani. Nimic mai mult. Domnul Cameron e un bun om de afaceri care-și gîndește filmele plecînd de la încasări, reușind asfel profituri colosale și recorduri uimitoare. Dar numai în materie de bugete și profituri. Altceva nu pare să conteze pentru el foarte mult. Dar nu asta e problema mea.
De ce Avatar a devenit o boală mondială? Se pare că evadarea în "altceva", escapismul bunăoară, e pentru majoritatea covîrşitoare a oamenilor o experienţă binefăcătoare. În zbuciumul delirant în care ne trăim vieţile, în singurătatea super-tehnologizată în care ne afundăm tot mai mult, "pauza" de Avatar, e, poate, un refugiu binevenit pentru mulţi. Lumea creată de Cameron e un fel de fata-morgana după care oftezi, fără să vezi de fapt că în spate e un păpuşar cu sforile întinse. Oamenii nu-l mai caută demult pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu le poate oferi nici o distracţie (şi vorba lui Nietsche "Dumnezeu a murit"). Vaticanul s-a arătat iritat de sindromul "avatar". Mulţi au rîs sau au zis că e un amestec nepermis al bisericii în viaţa privată a cetăţeanului. Oare? De ce n-am mai avea nevoie de sfaturi într-o lume deviată şi deviantă? De ce n-am sta sa cugetăm cîteva clipe înainte să ne revoltăm, plini de orgolii, cînd, cineva, încearcă să ne întoarcă faţa către lucrurile cu adevărat importante?
S-a întîmplat să văd filmul în acelaşi timp cu parcurgerea unui album de fotografie pe care mi-l doream de mult: Sahel, the end of the road al fotografului Sebastiao Salgado. Sahel, sudul Saharei, teritoriu virtual a patru state: Ciad, Etiopia, Mali, Sudan. Sute de mii de oameni morţi prin înfometare. Un fotograf care a stat alături de ei timp de 15 luni şi a încercat să înţeleagă ceva din ceea ce înseamnă suferinţa. Un album pe care nu-l poţi vedea pînă la capăt... Lumea I, într-o criză de consum, de identitate, de creaţie, faţă în faţă cu lumea a III-a într-o criză de nevoi primare. Între imaginea bătrînului scheletic ţinîndu-şi în braţe fiul mort de foame, privind cu ochi sticloşi către nicăieri şi pînă la colonelul avatar comandînd un robot de luptă gigantic, umanitatea s-a pierdut, undeva, pe drum. Chiar dacă fotografiile din Sahel sînt făcute în anii '80, ele înseamnă, de fapt, acelaşi lucru: nepăsarea noastră în faţa suferinţei. Barbaria lumii "civilizate" care acceptă asemenea atrocităţi. Sahelul, ca multe alte nenorociri ştiute sau neştiute, a putut să aibă loc pentru că se întîmpla într-o zonă neinteresantă economic. Nimeni, dintre cei care pot face cu adevărat ceva, nu are nimic de cîştigat intervenind acolo. Iar noi, spectatorii avatari, preferăm sa ne punem ochelarii "3D" peste ochi şi să ne cufundăm în lumea mirifică a domnului Cameron. Acolo, chiar dacă se moare, din 3 clickuri putem restaura totul. Din păcate, în Sahel nu se mai poate restaura nimic.
