... e la fel de urît în fiecare anotimp. Astă primăvară l-am fotografiat cu pomi în floare, crezînd că o să-i acopăr astfel cicatricile şi rănile adînci. N-am reuşit. Casele bătrîne, cu grădiniţe de flori în faţă, sînt singurele care mai emană parfum de epocă. Au rămas puţine. Vile obscene au invadat zona. La doi paşi dai de blocuri gri, cu faţade nemachiate de zeci de ani. Oamenii vin la stadionul de peste drum să-şi descarce frustrările adunate peste săptămînă. Trenurile trec frenetic la doi paşi, provocînd permanent cozi interminabile de maşini pe străduţele devenite neîncăpătoare. Şoferii grăbiţi înjură copios bariera lăsată cu 10-15 minute mai devreme de trecerea marfarului. Tirurile, încercînd să ajungă la fabrica de lactate de peste drum, se tîrîie cu greu prin gropile adînci, lăsate neastupate de echipele de la apă, cablu, electrica sau gaz. Se sapă şi se reasfaltează de mîntuială de două, trei ori pe an. Ai senzaţia, de fiecare dată, că acum e ultima dată, că ăştia ştiu ce fac, că de mîine va fi altfel. Drumul proaspăt cîrpit e spart peste cîteva zile de alţii, care mai pun o ţeavă, mai scot un cablu, mai găsesc ceva de făcut. Se lucrează... Acum străzile sînt pline de gheaţă şi zăpadă neagră. Oamenii dîrdîie în staţii aşteptînd troleul, uitîndu-se la Băsescul de pe afişele rămase din campanie, care le promisese o Românie decentă. Oare cum ar arăta România decentă?
Cartierul meu, primăvara, în cîteva imagini aici.
