Edward Weston - fotograful ardeiului de milioane

În 1930 Edward Weston făcea o serie cu "portrete" de ardei. Seria a cuprins vreo 30 de imagini. Dintre toate, imaginea cu numărul #30 a ajuns celebră şi a devenit, în timp, una dintre cele mai bine cotate imagini din istoria fotografiei. În ultimii ani a ajuns să se vîndă cu peste 1.6 milioane de dolari. Da... milioane, pe o fotografie! Cine e autorul şi de ce ar da cineva atîta bănet pe o singură imagine, şi aia printată doar în format 8''x10'' (aproximativ A4) ?

Autorul e unul dintre cei mai mari fotografi din toate timpurile. Bine, o să ziceţi, cam mulţi sînt "cei mai mari" fotografi. Ei bine, Weston e unul dintre cei mai mari dintre cei mari. Adică un fel de Brîncuşi în sculptura sau Van Gogh în pictură. Weston a făcut fotografie toată viaţa, de pe la 16 ani. A făcut şi multă şcoală de imagine şi, într-o vreme în care toţi fotografiau în "blur", portrete siropoase şi peisaje edulcorate el a realizat că numai stilul "sharp" poate avansa fotografia la gradul de artă. Primul pas îl făcuse Alfred Stieglitz, cu cîtiva ani înainte. Un alt nume legendar. A venit apoi Weston care, cu o tehnică superioară lui Stieglitz, s-a impus definitiv, aducînd și o viziune asupra formelor cum nu mai fusese alta pînă la el. Obiecte simple sau peisaje simple sau corpuri simple au devenit adevărate capodopere, trecute prin ochiul şi sensibilitatea lui. Ardeii lui Weston, scoicile lui, peisajele cu dune, rădăcinile, trunchiurile putrezite, peisajele industriale, toate au schimbat cursul istoriei fotografiei şi au reprezentat o cotitura din care, cei care au venit după, au fotografiat "altfel". Mişcarea pornită de Weston si cîţiva prieteni, F64, e una dintre cele mai importante din istoria fotografiei. Imaginile rezultate sînt şi astăzi, după zeci de ani, ireproşabile.

Dar Weston a mai facut ceva. Nişte nuduri extrem de frumoase. Şi de reale. Într-o lume promovînd corpul perfect, femeia "plastifiată", formele ideale (care-or fi alea?!), Weston a "venit" cu nişte nuduri din lumea de zi cu zi. I-a indignat pe mulţi (unele corpuri nu fusesera la epilat, dar lui nu i-a păsat de asta foarte tare!), mai ales cînd a pregătit un album cu aceste nuduri. Povestea acestui album e lungă şi întortocheată, editarea celor 38 de imagini luîndu-i cîţiva ani buni, în principal din cauza reţinerii editorilor de a promova astfel de imagini (publicul, de obicei, vrea nuduri de genul Playboy...). Cartea a apărut, totuşi, prin anii '50, şi nu a fost un mare succes la vremea aceea. Dar este acum! E un exerciţiu de sinceritate, în cele din urmă, pentru orice fotograf care a încercat să fotografieze nuduri. V-o recomand, în cazul în care sînteti unul dintre ei!

PS. Ardeiul de milioane poate fi văzut aici.

PS2. N-am fotografiat ardei niciodată... În schimb îmi plac scoicile foarte mult. O colecţie de scoici se află aici.

Hong Kong (I) - Liternet

Editura Liternet mi-a publicat primul episod din "jurnalul" de Hong Kong. Il puteți citi aici.

Caraorman - fotografii

Am adăugat aici o galerie cu imagini făcute la Caraorman. O parte dintre ele au fost expuse şi în articolul apărut la Liternet.

România - în aşteptarea turiştilor străini

În timp ce distinsa ministră a turismului, doamna Udrea, îşi etala sîmbăta frumoasa-i ie bucovineană, purtată ştrengăreşte la malul mării şi pedala mai mult sau mai puţin dezinvolt ca să ne arate cît de "verzi" îi sînt gîndurile şi intenţiile (deşi tot ea s-a scăpat si a spus că n-a mai folosit bicicleta de 20 de ani!?), mii de grătărişti ieşiţi ca termitele din furnicarele de beton la iarba verde pe tăpşanele patriei ne-au arătat care este, de fapt, brandul de ţară cu care vrem să-i momim pe străini şi să le luăm banii pentru statul la soare pe nisipul sau iarba mioritică.

România este un tărîm al gunoaielor. La propriu. De figurat nu e cazul sa mă exprim aici... Deşeurile de tot felul sufocă, efectiv, şi cele mai delicate peisaje sau cele mai retrase şi inaccesibile locuri. Sărbătoarea Paştelui s-a transformat în ultimii ani, din moment de reculegere, linişte, introspecţie, în motiv de urcat în maşină şi dat năvală în staţiunile patriei. Anul acesta, promovat mai abitir ca oricînd, litoralul a primit de Paşte cîteva zeci de mii de oaspeţi. Alte zeci de mii au mers la munte sau aiurea. Pentru oamenii aceştia (mă rog, pentru marea majoritate a lor) Paştele înseamna grătare uriaşe, muzică şi băutură. Şi gunoi. Nesimţitii României pleacă dupa 2-3 zile de largi ospeţe, cu burţile pline şi creierii aburiţi, lăsînd în urmă o România contaminată de plastic. Este desăvîrşirea unui peisaj care nu arăta bine oricum, dar care acum seamănă cu ghena din spatele blocului.

Şi tocmai într-un astfel de moment apare blonda ministră şi ne povesteşte ce turism grozav vom avea anul acesta. Cu noul brand de ţară, care-mi aminteşte mai degrabă a talcioc decît a rezervaţie naturală, cu o realitate sumbră în care drumurile de acces spre locurile de importanţă turistică sînt făcute praf, cu pensiuni de 3 margarete în care mori de frig şi cu binecunoscutele servicii hoteliere de pe litoral cu iz de"epoca de aur", Romania îşi invită oaspeţii străini. La ce? mă întreb. N-o să continui să caut răspunsuri inutile. România, cu cei 100 de km de autostradă făcuţi în 20 de ani, e penibilitatea Europei.

Aş demara urgent proiecte de ecologizare a tuturor zonelor pierdute-n plastic (nu uitaţi nici de satele pline de deşeuri, de cîmpurile semănînd a concert rock etc), aş pune taxe şi suprataxe producătorilor de plastic, dar şi consumatorilor, i-aş amenda usturător pe cei care-şi bat joc de natură, i-aş pune pe primarii mai mari sau mai mici să-şi facă curăţenie în "ogradă" şi, poate cel mai important, aş începe programe ample de conştientizare a fenomenului în şcoli şi la TV. Agresiv. Altfel nimic nu se poate face. Poate doar aşa, în 5-10 ani, România ar începe să arate altfel.

Şi aş apărea mai putin la TV în rol de mare inventatoare de branduri de ţară.

Oamenii pe care nu-i vedem (Liternet)

La editura Liternet au apărut cele 30 de fotografii care compun expoziția "Oamenii pe care nu-i vedem". Linkul este acesta.

Oamenii pe care nu-i vedem

Opreşte-te într-o zi din alergat şi priveşte mai atent în jurul tău: vei descoperi...lumea. Aşa cum ai uitat că există, poate. Sau cum nici nu ţi-ai închipuit. Lumea gesturilor tandre sau aspre, a privirilor stinghere, încîntătoare, melancolice sau de-a dreptul sfîşietoare; exuberanţa, liniştea, căutarea, plictiseala, curajul sau renunţarea, totul e în jurul tău, din belşug. Trebuie doar să-ţi iei minutul de linişte şi să priveşti din cînd în cînd spre omul de lîngă tine: dacă eşti prea vesel din fire vei vedea că nu toţi sunt la fel, o privire pierdută ar putea chiar să-ţi tulbure bine ziua în care te crezi cel mai norocos om de pe pămînt; dacă te simţi, dimpotrivă, neajutorat, vei putea descoperi că singurătatea poate fi frîntă într-o clipită; şi tot aşa, vei vedea micile detalii care pîna acum îţi scăpau sau nu te interesau prea mult. De ce ai face toate acestea, de ce ar trebui să surprinzi „intimitatea” celorlalţi? Pentru că lumea are nevoie de privirea ta îndreptată nu numai înspre tine ci şi către ea. O primă privire poate fi începutul unui lung drum. Sfîrşitul drumului ar duce la întruparea a ceea ce, formal numim, iubire şi solidaritate umană.

Expoziţia „Oamenii pe care nu-i vedem” vrea să-ţi arate puţin din ceea ce ai uitat să vezi.

Rodica

Rodica l-a cunoscut pe Cristi demult, cînd el era un tînăr subţirel, cu plete negre şi ochi vii. El s-a îndrăgostit de ea la prima vedere. Ea locuia în alt oraş, dar asta n-a contat prea mult. El mergea adesea la ea cu trenul fără naş. Trecea pe strada ei, inima spărgîndu-i pieptul. S-au luat apoi, altfel povestea nici n-ar fi existat. Apoi au avut copii. El i-a dedicat cele mai frumoase balade din lume. Ea l-a iubit tot timpul ca-n prima zi. Într-o zi Cristi i-a spus că o să moară, dar ea nu l-a crezut. Pentru că lumea nu se putea împărţi la doi. Aşa că Rodica i-a dat o parte din ea şi Cristi nu a mai murit. El o să-i cînte din nou aceleaşi minunate balade. Ba chiar o şă-i compună unele noi. Poate nici n-ar mai trebui, pentru că iubirea lor nu mai are nevoie de ele.

Ah, poate n-aţi aflat, Rodica şi Cristi Minculescu s-au întors acasă. Rodica, îţi mulţumim pentru ce ai făcut!

Examenul picat

Moldovenii de peste Prut au avut un examen greu în aceste zile şi nu l-au trecut. Comuniştii au învins, vor urma încă cel puţin 4 ani de dictatură. Chişinăul n-a putut fi nici Timişoara şi nici Bucureşti. Din multe motive: oamenii n-au avut suficientă tărie de a rezista în stradă, frica instaurată de sutele de arestări a fost mai puternică, se pare, decît dorinţa de libertate, suportul din afară a fost inexistent etc. Dar de fapt examenul nu l-a picat Moldova, ci Europa. Au murit la Chişinău 2 tineri după bătăile de la miliţie. Alte sute au fost arestaţi, bătuţi, chinuiţi. Multi sînt sechestraţi. Zvonurile despre schingiuiri şi maltratări nu mai contenesc. La toate acestea Europa a rămas pasivă. Drepturile omului se termină undeva între Austria şi România. Preşedintele Băsescu a aşteptat extrem de mult pînă să facă o declaraţie publică, în replică la atacurile comunistului Voronin, care punea revolta de la Chişinău în cîrca Bucureştiului. Bucureştiul a dormit zile întregi timp în care la Chişinău mureau oameni. Şi o să mai doarmă mulţi ani de acum înainte. Pentru că politicienii români au alte treburi, mult mai importante. Chişinăul e fratele şomer, desculţ şi nespălat de care ne e cam ruşine şi pe care l-am vrea dispărut. Păcat. În Basarabia încă se vorbeşte limba română, oricît ar vrea ruşii să arate altceva. Nu e vorba de naţionalisme ieftine, nu e vorba nici măcar de unirea Basarabiei cu România, cum prost se înţelege. E vorba doar de nişte alegeri cîştigate de comuniştii pro-ruşi, prin mijloace "neortodoxe" contestate vehement de zeci de mii de oameni, în stradă. Am preferat să comentăm cazul Becali, cu mic, cu mare, în loc să le dăm o mînă de ajutor, la nevoie, fraţilor noştri. Istoria e simplă, dar cine o mai citeşte?!

Cioburi de comunism românesc (#4)

Bucureşti 13-15 iunie 1990

"Dragi mineri, mă adresez dumneavoastră de astă dată, mulţumindu-vă pentru răspunsul de solidaritate muncitorească pe care şi de astă dată l-aţi dat la chemarea noastră. Delegaţia de minieri în frunte cu domnul Cozma se va deplasa spre Piaţa Universităţii pe care vrem să o reocupaţi dumneavoastră. Aşa cum aţi văzut, de asta dată avea de-a face cu elemente de-a dreptul fasciste, grupuri organizate de elemente incitate, multe din ele drogate..."

Aşa îşi începea tovarăşul Iliescu discursul, în dimineaţa zilei de 14 iunie 1990, adresat minerilor ajunşi în Bucureşti la chemarea lui. Minerii s-a deplasat conştiincios în piaţă şi au măturat tot ce le-a stat în cale cu o bestialitate greu de imaginat. Au murit mulţi oameni în zilele de 13-15 iunie, măcelul începînd în zorii zilei de 13 iunie, cînd trupele tovarăşului general Chiţac au intrat în mulţimea "golanilor" care-l exaspera de cîteva luni pe Iliescu. Ziua de 13 iunie a fost o zi sîngeroasă, cu lupte de stradă între manifestanţii anticomunişti şi forţele de represiune. S-a recurs, aşadar, în toiul nopţii de 13 spre 14 la metoda degajării terenului: au chemat minerii, oameni care executau automat orice li se cerea. Li s-a cerut pulverizarea manifestanţilor, a intelectualilor ostili noului regim comunist. Şi asta au făcut: pe lîngă omorîrea şi rănirea a sute de oameni, au distrus sediile partidelor de opoziţie (PNL şi PNŢCD), cît şi sediile facultăţilor de Arhitectură, Geologie, Matematică şi Litere. O armata de oameni preistorici, parcă, a arătat Europei întregi de ce era în stare. Decembrie trecut ('89), cu miile de victime, nu mai valora nimic, fusese în zadar.

"Vă mulţumesc încă o dată tuturor pentru ceea ce aţi demonstrat şi în aceste zile, că sînteţi o forţă puternică, cu o înaltă disciplină civică, oameni de nădejde şi la bine, dar mai ales la greu..."

Cu aceste cuvinte Iliescu a trimis bestiile acasă, în Valea Jiului, după două zile de măcel.

2009: Iliescu comentează ultimele evenimente de la Chişinău, petrecute in aceasta săptămînă: conducerea de la Chişinău acţionează după “o schemă propagandistică obişnuită, care reflectă o anumită mentalitate”. El le recomandă comuniştilor de peste Prut să fie deschişi “la ce se întâmplă în societate şi nu să adâncească lucrurile prin asemenea atitudini ostile la adresa populaţiei, pentru că, punând pe seama altora (factorul extern), asta arată lipsă de deschidere, de receptivitate, de înţelegere a problemelor proprii şi, totodată, de a căuta soluţii democratice de rezolvare a problemelor”.

Pentru cine nu e la curent cu ştirile politice, la Chişinău în aceste zile au fost proteste puternice ale studenţilor din oraş, nemulţumiţi de rezultatelor alegerilor parlamentare (Partidul Comunist fiind declarat cîştigător într-un mod foarte suspect). Tovarăşul Iliescu, după cum se vede, s-a simţit dator să ne explice cum stă treaba cu mentalităţile comuniştilor şi cu căutarea soluţiilor democratice...

Au trecut 20 de ani de la lovitura de stat din decembrie 1989. Atunci au murit în Bucureşti peste 1000 de oameni, pentru ei libertatea fiind mai importantă decît orice altceva. A urmat apoi mineriada din vara lui '90. Iliescu a rămas la putere, trecîndu-şi în "palmares" alte victime.
Sîntem în 2009 şi acest personaj diabolic e în libertate, apare aproape zilnic în mass media şi ne intoxică fără nici o jenă. Voi nu vă doriţi o Românie fără el?

Lalele pestriţe şi ciobani

Dac-aş fi cioban m-aş simţi foarte "lezat" în aceste zile. Nu din cauza războiului cu autorităţile pe tema brînzei neambalate care se vinde în pieţe. Ci pentru că în scandalul arestării lui Gigi Becali cuvîntul cioban e folosit prea des şi în sens peiorativ. Becali a devenit sinonim cu "cioban". Lucru trist şi înjositor pentru această categorie de oameni adevăraţi. Ciobanii care mai au legatură cu crescutul oilor şi făcutul brînzei sînt oameni dintr-o bucată. Nu prea seamănă cu blazatul cioban mioritic şi nici pe departe cu afaceristul din Pipera. Nu vă lăsaţi înşelati nici de cei care vă vînd brînză proastă. S-ar putea ca nici ei să nu fie ciobani, ci doar mici afacerişti. Ciobanii de pe munte, cei care merg sute de kilometri cu oile, cei care încă mai ştiu să călărească şi care dorm luni de zile sub cerul liber sînt un bun pe cale de dispariţie. Oieritul şi transhumanţa se apropie de sfîrşit, odată cu intrarea în Europa civilizată. Aici nu mai e loc pentru asemenea activităţi arhaice. Dar nu despre Europa şi "binefacerile" ei vroiam să scriu. Şi nici despre tristul Becali, care pentru mine valoreaza mai puţin decît "epsilon". Vroiam să vă întreb dacă, ieşind puţin din iureşul cotidian, aţi observat că a venit primăvara? Aţi atins vreo floare proaspătă în primăvara asta, aţi simţit mirosul de pămînt reavăn? Aţi văzut primele berze? Pe un cîmp de lîngă Braşov cresc nişte flori superbe. Se numesc lalele pestriţe, seamănă mai degrabă cu nişte toporaşi pistruiaţi decît cu lalelele adevărate, sînt extrem de delicate şi, lucrul cel mai ciudat, cresc numai în aceasta zonă. Înfloresc pe la începutul lui aprilie şi "ţin" cîteva zile. Le-am căutat vreo trei ani, pe cîmpul cu pricina, fără să ştiu exact unde e zona în care cresc. Eram la cîteva sute de metri depărtare şi în fiecare an mergeam în direcţia opusă îndepărtîndu-mă alte cîteva sute de metri. Pina cînd am aflat locul exact... Lalele pestriţe te pot face să uiţi, pentru cîteva ore, de aşa zişii ciobani.

Caraorman ( Liternet )

Din cele două episoade despre satul Caraorman, din Delta Dunării, am făcut un articol care a apărut la editura Liternet, aici.

Şah sau miuţă

E o noapte fierbinte de iunie. E 3 dimineaţa. În coltul ochilor am lacrimi. Tata respiră greu lîngă mine. Din cînd în cînd oftăm adînc la unison, parcă toată povara lumii ar sta pe umerii nostri. Hagi tocmai dă un gol cum, probabil, n-o să se mai dea niciodată nicăieri: trasează o boltă perfectă peste portarul Cordoba, dintr-un unghi "imposibil". Mingea parcă stă pe loc în aer. 2-0 pentru România, în meciul cu Columbia, de la campionatul mondial de fotbal din SUA, 1994.

Peste aproape două saptamîni, aveam să plîng în momentul cînd Dan Petrescu şi Belodedici ratau penaltiurile care ne-ar fi adus în semifinala campionatului mondial. Am fi jucat cu Brazilia...

Dupa 15 ani, la sfîrsitul meciului Austria - România, încheiat 2-1 pentru gazde, apare la microfon un tip negricios, baţos, cu freză tip "castron". Vorbeşte agramat, e supărat pe toţi, numai pe el nu şi aproape mă convinge că echipa României joaca bine dar are ghinion sau naiba ştie ce, de nu mai reuşeşte să cîştige nimic.

Mi-e silă de ei. Fotbalul e un joc pe cinste, cine îl înţelege ştie asta. Poate fi jucat ca şahul, numa' să ai cu cine. Poate fi jucat însă şi ca o miuţă, cînd lipsesc actorii adevăraţi. Eu l-am prins pe Hagi & co. Nu şi pe Dobrin & co. Dar a fost suficient să aflu cum se joacă fotbalul şah.

Pentru că figuranţii de aseară (şi din ultimii ani) nu au aflat decit de fotbalul miuţă şi aia încinsă fără prea mare chef. Doar joacă gratis, nu le iese nimic din treaba asta.

Cum arată Romania ? (#8) - Apuseni

Cînd spui Apuseni te gîndeşti la ce are România mai pitoresc: sate de munte cu căsuţe pierdute pe dealuri, oameni de treabă, care şi-ar da şi ceapa din ştergar numai să te vadă sătul, peisaje minunate şi multe alte "landmarkuri" Româneşti de manual de geografie. Ei... lucrurile nu mai stau chiar aşa.

Am fost la Arieşeni într-un septembrie, acum cîţiva ani, nu foarte mulţi. Arieşeniul e un sat de munte autentic, aflat la mică distanţă de cîteva "repere" turistice: Cetaţile Ponorului, Groapa Ruginoasă, Cascada Vârciorog, Izbucul Galbenei etc. E ceva de mers ca să străbati toată zona, dar şi recompensele pe măsură, natura păstrîndu-se încă, în această zonă, sălbatică, în mare măsură.

Dar... drumul spre Cetăţi e acompaniat continuu de un imn al drujbelor, se taie pădurea direct în Parcul naţional al Carstului (cea mai mare zona carstică din Europa, cu cele mai spectaculoase formaţiuni în calcar). Grămezile de buşteni aşteptînd s-o ia la vale sint de-a dreptul impresionante, stivele de cherestea de asemenea. Toţi taie lemn, in zonă, fără exceptie, îmi zicea gazda la care am stat. Acum, zice tot ea, e mult mai bine ca în anii din urmă, cînd prăpădul a fost uriaş, munţi întregi fiind complet raşi de pădure. Drumurile de munte sînt distruse în mare măsură de utilajele care cară şi trag buştenii la vale, noroaiele sînt impresionante, iar zonele defrişate îţi dau fiori cu adevărat. Oamenii locului vorbesc o limbă de neînţeles. Merg cu harta la un drujbar, îl întreb dacă merg în direcţia bună şi-mi răspunde ceva complet de neînţeles. Am senzaţia că omul comunică mai bine cu drujba decît cu semenii lui. Cu toate astea n-am dat de o excepţie: o femeie pe care-o duc cu maşina pînă în sat, cărînd cîteva găleti de ghebe, povesteşte ceva în aceeaşi limbă necunoscută. E alta limbă, îmi explica găzdoiul, cu un ochi pe Discovery şi unul la mine (de cînd şi-a pus parabolică e fascinat de documentarele pe care le vede; după o viaţa de TVR1 îl cam înteleg... ) La şosea se vorbeşte "mai" româneste, sus, în munte... nu prea.

Nu lipsesc nici manelele, casele de vacanţă, vilele de prost gust. Totul pare iremediabil pierdut. Şi totuşi... în Apuseni poţi găsi încă oameni pe deplin împăcaţi cu soarta lor, cu ce au sau le-a lăsat Dumnezeu, oameni cu o inteligenţă extraordinar de puternică chiar dacă oarecum primitivi ca şi mod de viaţă. E un colţ special de Românie, în care mulţi oameni nu au ieşit de prea multe ori din satul lor, în care naşterea, nunta şi moartea sînt reperele de bază ale existenţei, totul avînd loc într-o integrare puternică cu natura (n-ai curent? atunci stai la lampă şi spui poveşti, spunea un moş).

Pîrtiile de ski au ajuns şi acolo, SUV-urile şi ATV-urile se plimbă liniştite pe poteci, plasticul ne invadează, drujbele cîntă în cor. Ce bine că sîntem in UE.