Fotografia de joi - douăzeci şi doi

Fotografia cu numărul douăzeci şi doi a apărut astăzi la Liternet, aici.

- După amiază de iarnă la Brezoi, Vîlcea, decembrie 2005 -

Cum arată România înainte de alegerile prezidenţiale? (#13)

Dac-ar fi să cîntărim România după privirile bătrînilor din parcuri rezultatul ar fi extrem de sumbru, în ton cu imaginea ponosită a celor ce-şi petrec cîteva ceasuri pe o bancă, jucînd o tablă sau privind spre nicăieri, evadaţi din cubiculele de beton oferite gratis de regimul comunist, pe vremea cînd erau tineri şi încrezători în viitorul luminos promis de marele cîrmaci. Au trecut cîteva zeci de ani. De marile promisiuni s-a ales praful, iar viitorul nu mai înseamnă nimic pentru ei. Nici cei tineri nu arată cu mult mai bine: sportul naţional în cartiere e băutul berii şi spartul seminţelor, pălăvrăgeala fără de sfîrşit, gargara şi miştoul. Maşinile second-hand, fotbalul, politica şi economia sînt capitolele la care ne pricepem cel mai bine. Ce mai înseamnă România? Vreo 300 de km de autostradă, o reţea de căi ferate expirate, care-au făcut din mersul cu trenul unul din sporturile extreme practicate în masă, sute sau mii de şcoli fără avize sanitare, spitale în care se moare cu zile, în care plicul cu bani a devenit cartelă de deschis uşi, peisaje dezolante sufocate de gunoaie, munţi despăduriţi, oraşe asasinate arhitectural, drumuri coşmăreşti, mentalităţi modificate genetic... toate astea, greu de cuprins în cuvinte, reprezintă, foarte concret, faţa nefardată a României. De care, acum, că vin alegerile, vor să se ocupe toţi candidaţii la scaunul moale de Cotroceni. Plouă din nou cu promisiuni, deşi parcă mai moderat ca acum 5 ani. Se vehiculează programe economice îndrăzneţe, se dau coate în gură, se practică denigrarea din toate poziţiile, se înjură cu la uşa cortului, eşti violentat de portretele nereuşite ale candidaţilor, se consumă energii uriaşe pentru a ţi se arăta exact care e pătratul pe care trebuie să pui ştampila. Pătratul acela e gol, din păcate, sau cel puţin eu n-am priceput care e. Nu sună bine că după 20 de ani de la profeţiile tătucului Brucan, să fim încă la ani lumină de ceea ce zicea el c-o să se facă în vreo 25. A greşit-o rău de tot tovarăşul profesor!

Fotografia de joi - douăzeci şi unu

Fotografia cu numărul douăzeci şi unu mi-a apărut astăzi la Liternet, aici.

- Peisaj de iarnă, cu ţurţuri şi biserică minusculă, decembrie 2007 -

Nouă ne place toamna

Cri-cri-cri, toamnă gri... tare-mi vine să hibernez aşa vreo cîteva zeci de ani, ca să treacă toţi băseştii, vadimii, geoanele, hrebenciucii, crinii otrăviţi, opreştii, gigeii, goagălii, bercenii, păuneştii, toţi mitocanii şi idioţii care par nemuritori în ţara asta... Cît or să mai dureze, oare? Aveţi vreo părere? Dacă da, scrieţi un comentariu, eu mă tot gîndesc la ce e de făcut, dacă mai e ceva de făcut... Nu mai am idei, speranţe, încep să am, din păcate, doar certitudini (da, ştiu, certitudinile nu-s bune la creier), că ţărişoara asta e pe veci pierdută. Daţi-mi contra argumente!

Fotografia de joi - douăzeci

Deși cu 2 zile întîrziere, pentru că am fost plecat la "capătul lumii" și n-am avut Internet (guess where, în Germania :-)))), anunț acum fotografia cu numărul 20, apărută acum 2 zile la Liternet.

- Rufe puse la uscat, într-o gospodărie din satul Peștera, de lîngă Brașov, octombrie 2005 -

Concurs de fotografie - Kaptura

S-a întîmplat să cîştig etapa a 3-a a concursului de fotografie "Kaptura" organizat de site-ul ioanchirila, cu imaginea de mai sus. Concursul are 8 etape, săptămînale, în urma cărora, 8 imagini vor intra în finală. Anunţul se află aici.

Fotografia de joi - nouăsprezece

A mai trecut o săptămînă aşa că astăzi mi-a apărut o nouă fotografie la Liternet, aici.

- Oameni traversînd un cîmp de cereale, la marginea satului Sânpetru, mai 2005 -

Insula unde apusurile de soare se aplaudă

Stau de vreun sfert de oră aşezat pe o bordură de piatră albă, cu ochii în largul mării. Lumina de crepuscul se face tot mai roşiatică şi aruncă un val sîngeriu peste pereţii falezei de sub mine, adîncă de cîteva sute de metri. Nu-mi pot dezlipi ochii de la peisajul ireal pe care-l am în faţă: o potcoavă gigantică de lavă vulcanică înconjurată din toate părţile de ape, iar în faţă, la cîţiva kilometri, o altă insulă, pustie, neagră, dezgolită de vegetaţie, înspăimîntătoare. Undeva în larg, un vapor cu pînze pare că doarme. Sînt ultimele raze de soare şi liniştea înserării îmi porunceşte parcă să respir cu atenţie, să nu tulbur în nici un fel clipa de magie care a pus stăpînire pe pămînt, pe casele din jur, pe oameni. În preajmă, pe terase, pe bolovani, stînci, băncuţe, oriunde e un loc unde poţi sta jos, în aceeaşi linişte desăvîrşită, stau cîteva zeci de oameni, tineri şi bătrîni, toţi încremeniţi cu ochii în depărtările purpurii, dîndu-mi senzaţia de scenă de teatru postmodern şi romantic totodată, fără actori în carne şi oase, dar cu un protagonist omniprezent: natura din jurul nostru. Soarele intră în mare, încet, încet, animînd audienţa. E un moment unic, aplaudăm cu toţii căderea cortinei, splendoarea unei clipe deja trecute, dar întipărită în memorie pentru totdeauna. Apoi, la fel de încet, aerul se umple de zumzet de voci, de freamăt de oameni, de veselie. Vaporul se trezeşte şi începe să se apropie de ţărm. Rămîn încremenit multă vreme sub un cer pe care se aprind stelele una cîte una. M-aş culca pe jos, acolo, în plină stradă, ca să pot vedea cerul şi apa aşa cum ştiu că n-o să le mai văd de altundeva niciodată. Deşi pot să număr pe degetele de la o mînă orele dormite în ultimele 3 zile, deşi o oboseală de plumb îmi dă tîrcoale, încerc să nu mă dau bătut. Mă ridic de jos şi pornesc în explorarea oraşului în care am "aterizat" acum ceva mai bine de o oră. Sînt în micuţul oraş Oia de pe insula Santorini.

continuarea o găsiți aici, iar fotografiile din articol, la o rezoluție mai mare, aici.

Constantin Brâncoveanu, cel care a spus NU

"Filii mei, filii mei! Iată toate avuţiile şi orice alta am perdut. Să nu ne perdem ancai sufletele! Staţi tare, bărbătesce, dragii mei, şi nu băgaţi sama de moarte; priviţi la Christos Mântuitorul nostru, quate a rebdat pentru noi şi cu ce moarte de ocara au murit! Credeţi tare în acesta şi nu ve mişcaţi, nici ve clăthiţi din credinţia pravoslavnică pentru viatie şi pentru lume aceasta! Aduceţi-vă amente de S. Pavel, ce dice: que nici sabie, nici înbuldiala, nici moarte, nici altă orice nu-l va despartii de Christos, que nu sent vrednice muncile şi nevoile ceste de aici spre merirea ceia ce o va da Christos. Acum dara, o dulcii mei filii, cu sangele nostrum se spalem pecatele nostre!..."

Apoi au pus capul pe buturugă, unul după celălalt, Constantin, Ştefan, Răducan şi Matei, fiii lui Brăncoveanu. A urmat ginerele şi visternicul său, Enache Văcărescu. La urmă, bătrînul, neînduplecat în a-şi schimba religia şi a trece la mahomedanism. Era 15 august 1714, de Sfînta Maria. Domnul împlinea în aceeaşi zi 60 de ani.

Un prieten îmi spunea într-o zi cît de greu i-a fost să-şi vadă copilul de 2 ani jumate înţepat în mînă, la vaccin, că nu s-a putut uita la el în momentul în care asistenta i-a făcut minuscula injecţie. De fiecare dată cînd mă gîndesc la Constantin Brâncoveanu n-am în faţa ochilor altă imagine decît pe a lui, descărnat, după chinurile la care-l supusesera turcii aproape 5 luni de zile (torturi mari prin care căutaseră să-i afle aurul depus în diverse locuri din Europa şi-l făcuseră, la urmă de tot, să semneze o hîrtie că renunţă la galbenii depuşi la Veneţia), stînd în picioare, la cîţiva metri de locul execuţiei fiilor lui, privind încrîncenat la fiecare cap care s-a rostogolit alături de el. A urmat apoi el şi odată cu asta s-a scris istoria celui mai profund şi exemplar sacrificiu în numele creştinismului, din Europa modernă. Asistenţa era formată din mari personalităţi ale momentului: sultanul Ahmed al III-lea, marele vizir Gin Ali, reprezentanţii creştinătăţii apusene, Franţei, Angliei, Imperiului Habsburgic, Rusiei, care au venit la spectacol, în ciuda marii sărbători din ziua respectivă.

Capetele martirilor au stat înfipte în prăjini 3 zile, îngrozind toata cetatea Constantinopolului. Corpurile au fost aruncate în mare, dar recuperate de nişte pescari şi îngropate, în taină, pe o insulă din apropiere. Doamna Marica, soţia domnitorului, închisă şi ea în aceeaşi temniţă, este trimisă de turci în exil, în Asia Mică, în apropierea Munţilor Caucaz. A stat acolo 3 ani, iar în 1717 a reuşit să se întoarcă în ţară. Cu o energie extraordinară, femeia reuşeşte încetul cu încetul să recupereze o parte din averile depuse de răposatul domn în băncile din străinătate. Cu ajutorul noului domn, Nicolae Mavrocordat, în 1720 sînt aduse în ţară osemintele soţului ei care vor fi îngropate în biserica Sfântul Gheorghe din Bucureşti. Mormîntul nu a purtat nici o inscripţie. Abia în 1914 a fost descoperită inscripţia de pe candela mormîntului: "Această candelă, ce s-au dat la Sf. Gheorghe cel Nou, luminează unde odihnesc oasele fericitului Domn Constantin Brâncoveanul Basarab voievod şi iaste făcută de Doamna Măriei Sale, Maria, care şi Măria Sa nădăjduiaşte în Domnul, iarăşi să i se odihneasca oasele. Iulie în 12 zile, leat 7228" (1720).

Moartea tragică a bărbaţilor Brâncoveni (domnitorul mai avusese 7 fete) reprezintă un fapt unic în istoria Europei. Puţini au spus un NU răspicat şi şi-au asumat apoi consecinţele în felul în care a făcut-o Constantin Brâncoveanu. Nu poate nimeni înţelege cum a rezistat un tată să-şi vadă cei patru fii, descăpăţinaţi, fără să se clintească din hotărîrea luată. Peste istoria Brâncovenilor s-a pus praful. În manuale, simbolistica acestui sacrificiu e pierdută în cronologia seacă a evenimentelor care i-au marcat domnia lui Brâncoveanu: diverse lupte, jocuri de culise, ctitorii.
Se pune prea puţin accentul, sau deloc, pe "rezistenţa" prin credinţă a lui şi, implicit, a românilor. Echilibristica geopolitică făcută de domn, prins în triunghiul format de austrieci-turci-ruşi e incredibil de abilă, lucru care, de altfel, se vede şi în lungimea domniei (25 de ani), în vremuri în care nimeni nu rezista mai mult de cîţiva ani pe tron. Dar toată această echilibristică nu se putea face la vremea aceea fără o credinţă uriaşă. De care credinţă, spre norocul nostru şi al prietenilor din vest, domnul nu s-a dezis pînă în ultima clipă.

Fotografia de joi - optsprezece

Astăzi mi-a apărut o nouă fotografie pe site-ul Liternet, aici.

- Copii jucînd o miuță pe un maidan din spatele blocurilor, într-un renumit cartier din Brașov, 2005 -