Ce coincidență sinistră și ce dramă pentru România, ca la exact 23 de ani de cînd în București începeau să moară primii demonstranți, împușcați de armată și de securiștii în civil care mișunau peste tot prin multțime, la palatul Controceni să depună jurămîntul un nou guvern comunistoid, în frunte cu Victor Ponta, gluma proastă a istoriei contemporane. Acum exact 23 de ani Bucureștiul începea să dea în clocot. Citeam zilele trecute un articol, scris de un englez, despre faptul că românii nu sînt mîndri de revoluția lor, că mai toți au îndoieli că ea a fost o revoluție adevărată. Oare? Sau mai contează cu adevărat, dacă după 23 de ani, comisia de la Veneția ne spune în față că evenimentele din vară au însemnat, la nivelul normelor democrației europene, un adevărat puci? Adica o încercare de lovitură de stat? Românii pot fi fericiți din nou: din cei 4 inși care au ieșit la vot, trei au votat cu noua putere. Unul a fost contra. Alți 6 au stat acasă. Nu-i cred nepăsători. Mai degrabă scîrbiți profund și de unii, și de alții. Oameni care poate au fost pe străzi acum 23 de ani, și-au desfăcut cămășile în fața TABurilor care treceau în viteză prin mulțime și apoi au văzut urmările: mineriade după mineriade, punctul 8 de la Timișoara luat în derîdere, aceiași siniștri comuniști luînd puterea (cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, Ion Iliescu!), veteranii partidelor istorice batjocoriți de toți neica-nimenii intrați în istoria postdecembristă cu kalashnikovul, totul într-o regie impecabilă semnată de tovarășul Iliescu. Așa că nu despre mîndria de a fi român e vorba aici, ci despre poziționarea față de evenimente, despre refuzul de a mai gira vreo putere în România, de orice culoare ar fi ea.
Ceea ce a început în forță în vară, prin loviturile sistematice (mai țineti minte, zilnice!) la adresa statului de drept din România, a căpătat aseară legitimitate deplină, cu cooperarea largă a președintelui Băsescu. Dacă acum un an Băsescu aprindea un foc de paie cu o declarație preșcolară, cum că abdicarea regelui Mihai I, în decembrie 47, a reprezentat un act de trădare a intereselor României, mă întreb oare cum ar putea fi calificată atitudinea lui din această săptamînă, cînd, după declarații de forță despre "standardele" la care trebuie să se ridice un prim-ministru, președintele-jucător, cîrmaciul care nu și-a abandonat niciodată echipajul etc, etc, s-a transformat el însuși într-un pisoiaș și l-a numit pe același jalnic personaj în fruntea guvernului?! Atunci cu plagiatul ce facem? Dar cu tonele de minciuni ? Dar cu acțiunile profund nedemocratice din ultimele luni? Dar cu competențele și măsurile economice care, luate la bani mărunți, sînt sublime, dar lipsesc cu desăvîrșire? Imaginile de aseară, de la investirea noului guvern, au fost extrem de interesante: de la zîmbete scurte pe sub mustață, marca Corleone de Teleorman, la degețelele atingînd firav Biblia pe care jurau proaspeții miniștri (fiecare cum a putut, cîte un deget, cîte două, dar maxim 3, urmate de cruci făcute în cea mai mare grabă, cu sentimentul culpabilității, căci, deh, tătucul ne privește și ce-o să zică?! dar nah, cine naiba l-a chemat aici pe Patriarh?!), pînă la accesele paranoide ale antonescului, trecînd de la veselie bruscă la mirare, supărare și iar veselie, totul sub oblăduirea rîsului larg al căpitanului definitiv eșuat.
Ce-ar mai fi de zis? Puține. Nu cred că e nevoie să fim mai disperați decît e cazul. România nu a excelat niciodată sub "domni" români. Sub nemți s-a făcut România modernă, pentru că noi nu eram în stare. Am uitat repede și acest lucru și ne-am întors la ai noștri. Măcar ei pot să ne povestească, seară de seară, la televizor, cum stă treaba cu binele și cu răul, cine e democrat și cine dictator. Mă uitam la poza asta și mă gîndeam oare ce scurtcircuite trebuie să se producă în creierul cuiva ca să confunde o perioadă de criză economică cu o dictatură?! Cum de atîția români, după ce au trecut prin lipsuri enorme pînă în '89 (aici o poveste emoționantă a unui prieten), au fost maltratați, au îndurat iadul la propriu, au ajuns să voteze și să legitimeze un astfel de guvern, cu personaje absolut sinistre și abisale în a produce rău pur?! Cărtărescu, in Orbitor 3 (o capodoperă universală, fără doar și poate), ne umezește ochii cu povestea Revoluției române. Fabulosul și realul merg mînă în mînă, într-o proză la limita fantasticului, dar, în același timp, evocînd realul trăit pe propria piele, acum 23 de ani. În unul din ultimele capitole e o imagine fantastică, de manual: după o zi infernală (cea de 22 decembrie, cu fuga ceaușeștilor) grupul de revoluționari, în frunte cu Omul-cu-două-mame, (ghiciți cine-o fi ;-)) încinge un bairam pe cinste: sarmale și cîrnați, fripturi pantagruelice, rîuri de vin, totul într-o atmosferă de victorie deplină. Lipseau femeile. Doar ea, Revoluția cea uriașă, care alergase toată ziua prin București, și acuma doarmea extenuată la parterul CCului, era disponibilă. Și cum mătărîngile erau sculate și mințile aburite, noua echipă de conducători depune jurămîntul în adîncurile Revoluției dormitînde. A doua zi se trezesc amețiți și-și dau seama: "Doamne, ce-am făcut! Am futut Revoluția română!" "Taci bă dracu'", îi aruncă altul. "Ai visat! Acuma culcă-te la loc!" Și toți își reluară horăiala. (Mircea Cărtărescu, Orbitor. Aripa dreaptă, p440, humanitas 2007).
P.S. Nu-i așa că Ceașcă a fost cool?
