Tata îmi dă un telefon şi-mi spune că s-a hotarît să-l taie pe Ghiţă, că nu prea mai mănîncă şi că e şi aşa foarte frig afară, că afumătoarea e deja pregătită şi că vrea şi el, anul ăsta, să se bage în "casă" mai repede. "Sacrificiul" e planificat, aşadar, pentru săptămîna viitoare, sîmbătă. Tata s-a mutat de la oraş la ţară, în Vrancea, între nişte dealuri cu viţă de vie şi alei minunate cu plopi bătrîni. Cînd merg acolo am întotdeauna senzaţia de timp anchilozat: drumurile arată la fel ca în copilăria mea, cu mult praf sau noroi, în funcţie de vreme. Maşini trec rar pe uliţe. Casele oamenilor, în afară de cele cîteva noi, ale stranierilor, arată cam la fel: făcute din chirpici, bolţari sau cărămidă (mai rar), vopsite în alb sau crem şi acoperite cu tablă. Au apărut, ce-i drept, mai peste tot, antene parabolice, un detaliu care face, cumva, diferenţa cu anii de dinainte de '89.
continuarea se află la Liternet, aici.
