2010

Anul care vine peste cîteva ore nu va fi mai bun dacă noi nu vom încerca să fim mai buni. Vă urez din toată inima să încercaţi şi să reuşiţi să fiţi mai buni, să acordaţi mai mult timp lucrurilor mărunte şi simple dar care dau cu adevărat culoare vieţii, să vă petreceţi mai mult timp alături de cei pe care-i iubiţi, să închideţi televizoarele şi să citiţi cărţi bune, să întoarceţi capul către cel de lîngă voi aflat la ananghie, să vă solidarizaţi cu micile sau marile probleme ale celor din jur puţin mai mult şi, nu în ultimul rînd, să deveniţi mai conştienţi că România nu e un nume abstract, ci tot ceea ce ne înconjoară şi de foarte multe ori ne enervează, iar acest concept abstract se poate schimba în bine doar prin voinţa şi cu efortul nostru, că nimeni n-o va face dacă noi n-o vom face. Să aveţi parte de sănătate, bucurii de tot felul şi multă linişte, dar nici prea multă ca să nu devină un an monoton. La Mulţi Ani!

O retrospectivă în imagini a anului 2009 se află aici.

Fotografia de joi - treizeci

- Dimineaţă de iarnă cu oameni mergînd spre biserica din Centrul Civic din Braşov, ianuarie 2001 -

Cioburi de comunism românesc (#10) - Banditul Vasile Motrescu

"Vineri, 3 aprilie 1953 (Vinerea Paştilor)

Amărît şi plin de gînduri am petrecut si această zi, de cum m-am sculat am ieşit la soare şi citesc în Biblie şi mă gîndesc că vin Sfintele Paşti şi sunt aicilea.

Paşti petrecut în necaz. Sunt disperat şi fără nicio nădejde, trăiesc şi eu din mila Domnului, pînă se va îndura Dumnezeu şi mă va strînge de pe pămîntul celor vii.

Stau la Soare şi ma gîndesc la cei dragi de acasă, cum de Paşti orice suflet cît de sărac şi tot se bucură cel puţin de libertate şi el la un loc cu toţi oamenii. Numai eu stau pe pustii şi îmi plîng păcatele singur şi fără nicio mîngîiere, flămînd, trist, deznădăjduit, cu mintea încordată, acuzînd şi iertînd tov. de viaţă şi pe toţi vrăjmaşii sufletului meu.

Cît năcaz, cîtă trudă, durere, suferinţă, oboseală şi gînduri fără niciun rost au întîmpinat într-aceştia 4 ani de prigoană, temniţă şi captivitate, trupul meu istovit şi mintea mea obosită. Nu există fiinţă de om pe suprafaţa pămîntului să-şi poată imagina viaţa mea de cîine pe care am trăit-o aceşti 4 ani, iaca se împlinesc la 4 aprilie. Spre seară am mai dat o raită în jurul colibei, m-am suit în gruet că zăpada de pe faţă s-a pleşit. În vîrful Gruetului, pe un fag am găsit scris numele meu, încă din 1944 toamna de cînd stam fugar pe aceste meleaguri de frica ruşilor şi atunci am trăit tot greu, dar nu ca acum.

Atunci eram prigonit de ruşi, acum sunt de fraţii mei, de români. Da, stau prigonit de fraţi trădători care şi-au vîndut ţara şi sufletele lor dracilor din Rusia, pe un kg de zahăr şi o litră de ulei şi-au adus ţara în suferinţă, căci acum simte şi pruncul din faşă că trăieşte în Raiul bolşevic. Peste noapte mi-am tăiat lemnele, m-am culcat la ora 24."

Autorul rîndurilor citate se numeşte Vasile Motrescu şi era căutat de Securitate de cîţiva ani, la data cînd nota în jurnal gîndurile de mai sus. Avea în acel moment 32 de ani şi intrase deja în categoria bandiţilor României. Locuitor al Bucovinei de Nord, viaţa lui Motrescu avea să se schimbe complet odată cu intrarea ruşilor în țară, în primăvara lui 1944. Atunci fugise în munţi şi se alăturase unei grupări de partizani antisovietici, gruparea Macoveiciuc. Credea că ruşii vor staţiona temporar în zonă, că americanii vor veni curînd şi el va putea să iasă din nou la "lumină". Dar lucrurile n-au stat aşa. După vreun an, cînd războiul era deja încheiat şi comuniştii încă nu preluaseră definitiv puterea, Motrescu coboară din munţi, în satul natal, Vicovu de Jos, din judeţul Suceava. Se însoară şi are doi copii. Lucrurile par să se aşeze pentru el, cînd, în 1949, află că e căutat de Securitate pentru acţiunile antisovietice de acum cîţiva ani. E sfîrşitul scurtei perioade de linişte şi începutul sfîrşitului.

Povestea ţăranului Vasile Motrescu e fascinantă, nu atît prin acţiunile întreprinse de el în cei 9 ani cît a fost hărţuit de Securitate, cît mai ales prin mentalitatea lui care reiese din paginile de jurnal, scrisorile adresate Securităţii şi versurile de pribegie, din intervalul 1951-1954. Deşi avea numai şase clase, Motrescu era un autodidact, pasionat de lectură şi scris. Avea o voinţă extraordinară, dar şi un gen de idealism sau boemă, ca mulţi tineri din generaţia sa. Umbla cu Biblia în raniţă şi era cartea pe care a citit-o în tot răstimpul cît a fost pribeag prin munţii si pădurile Bucovinei. Credea în libertate şi nu-şi putea imagina viaţa trăită sub comunişti.

Anii dintre 1949 şi 1958 vor fi extrem de zbuciumați pentru Motrescu. Securitatea îl va captura de două ori şi, lăsîndu-l liber, îl va folosi din umbră la deconspirarea altor unităţi de partizani. Motrescu apare în arhivele Securitătii cu un angajament semnat, de aşa zis colaborator, în vederea infiltrării şi demascării partizanilor din munţii Făgăraş, conduşi de Ion Gavrilă-Ogoranu. Securitatea proaspăt înfiinţată era incapabilă să neutralizeze prin forţă grupările anticomuniste din munţi. Confruntîndu-se cu o rezistenţă cu mult peste aşteptări, Securitatea va apela la specialişti ruşi care vor aduce în România metode noi de anihilare, cele mai frecvente fiind crearea de grupări "fantomă" de partizani şi infiltrările lor în grupările adevărate. În anii '50 au existat în România aproape 2000 de astfel de grupări, de la celule de 2-3 partizani la adevărate grupări de rezistenţă de pînă la 2000 de membri. E o parte a istoriei recente trecută prea uşor cu vederea şi neexploatată îndeajuns în termeni de restaurare a moralitătii şi demnităţii românilor. Se vorbeşte prea mult despre solul fertil găsit de ruşi aici, despre moralitatea îndoielnică şi cedarea prea uşoară a părinţilor şi bunicilor noştri în faţa ameninţării roşii. Dar se uită, de cele mai multe ori, că a existat această perioadă de 14-16 ani, pînă aproape de 1964, timp în care mulţi români au spus "nu" comunismului în diverse feluri şi, marea lor majoritate, cu preţul vieţii.

Motrescu nu a trădat, deşi avea un pact cu Securitatea. A existat un moment cheie, cînd, însoţit de securişti deghizaţi în partizani, a intrat în contact cu gruparea Ogoranu. Trădarea era aproape înfăptuită, dar Motrescu şi-a avertizat camarazii în ultima clipă şi a reuşit să-i scape din mîinile Securităţii. Cu timpul preţul pus pe capul lui a crescut enorm. Motrescu era căutat peste tot, nevasta şi tatăl erau anchetati şi supravegheaţi în permanenţă. În 1952 e condamnat " în lipsă" la 23 de ani de închisoare, pentru tîlhărie, instigare publică repetată şi asociere contra liniştii publice. Tîlhăriile erau de fapt contacte cu ciobanii care-i dădeau de mîncare şi care apoi simulau un jaf, pentru a nu putea fi suspectaţi că-l ajută. Răspîndea şi manifeste prin sate, în aşteptarea americanilor. Era singurul mod în care mai putea continua, nu mai exista cale de întoarcere.

În 1955 Motrescu e găsit de trupele de Securitate într-o ascunzătoare. Era împreună cu alt fugar, Gavril Vatamaniuc. Are loc o luptă armată în care Motrescu şi Vatamaniuc împuşcă 3 soldaţi, dar reuşesc să scape. Va fi condamnat la 30 ianuarie 1956, din nou în lipsă, de data aceasta la moarte prin împuşcare, pentru "crimă de acte de teroare". Doi ani mai tîrziu va fi tradat de un sătean şi prins în casa familiei Sfichi din Gălăneşti. Gazdele îl ascunseseră vreme de aproape 3 ani. Va fi dus la Penitenciarul Botoşani, unde, după o anchetă de cîteva luni, va fi executat la 29 iulie 1958.

La începutul anilor '50 harta rezistenţei anticomuniste româneşti avea o mulţime de "pete" în zona munţilor Carpaţi, începînd cu nordul Bucovinei, continuînd cu Mulţii Vrancei, cu Fărăraşul şi pînă în Apuseni. Mii de tineri români s-au jertfit încercînd să oprească barbaria rusească şi mai apoi, pe cea a comuniştilor autohtoni. N-au reuşit. Dar au reuşit să rămînă în memoria colectivă ca una dintre cele mai vii generaţii pe care le-a avut România. Nu e puţin lucru. Pentru că în vremurile acelea atît de tulburi în care trădarea și frica erau omniprezente, cîţiva români au reinventat noţiunile de patriotism şi demnitate.

PS. Cartea folosită la acest articol se găseşte aici.

Ghiţă

Tata îmi dă un telefon şi-mi spune că s-a hotarît să-l taie pe Ghiţă, că nu prea mai mănîncă şi că e şi aşa foarte frig afară, că afumătoarea e deja pregătită şi că vrea şi el, anul ăsta, să se bage în "casă" mai repede. "Sacrificiul" e planificat, aşadar, pentru săptămîna viitoare, sîmbătă. Tata s-a mutat de la oraş la ţară, în Vrancea, între nişte dealuri cu viţă de vie şi alei minunate cu plopi bătrîni. Cînd merg acolo am întotdeauna senzaţia de timp anchilozat: drumurile arată la fel ca în copilăria mea, cu mult praf sau noroi, în funcţie de vreme. Maşini trec rar pe uliţe. Casele oamenilor, în afară de cele cîteva noi, ale stranierilor, arată cam la fel: făcute din chirpici, bolţari sau cărămidă (mai rar), vopsite în alb sau crem şi acoperite cu tablă. Au apărut, ce-i drept, mai peste tot, antene parabolice, un detaliu care face, cumva, diferenţa cu anii de dinainte de '89.

continuarea se află la Liternet, aici.

Fotografia de joi - douăzeci şi nouă

- Sfîrşit de miuţă şi motan alergînd fericit pe o stradă din cartierul Şchei din Braşov, noiembrie 2004 -

Fotografii la minut (#2) - portocale bătrîne

Fără să mă gîndesc o clipă că ar putea fi interpretate în "notă" electorală, portocalele uitate într-o plasă prin cămară au fost delicioase din punct de vedere cromatic şi mi-au servit extrem de bine la un scurt exerciţiu de fotografie la minut, fără pregătiri deosebite, doar o sursă de lumină, un trepied şi un obiectiv cît mai luminos.

Fotografia de joi - douăzeci şi opt

- Copii jucîndu-se la marginea cartierului Şchei din Braşov, martie 2003 -

Proverbe româneşti

PROVÉRB, proverbe, s.n. 1. Învăţătură morală populară născută din experienţă, exprimată printr-o formulă eliptică sugestivă, de obicei metaforică, ritmică sau rimată; zicală, zicătoare, parimie.

Am găsit cîteva proverbe sugestive pentru zglobia noastră istorie balcanică:

Cine rîde la urmă rîde mai bine.
Prostul nu e prost destul daca nu e şi fudul.
Mulţi nerozi pasc vîntul.
E slab de-l bate vîntul.
E mai bine să taci şi să dai impresia că eşti prost, decît să vorbeşti şi să înlături orice dubiu.
etc

Folclorul merită cercetat din cînd în cînd, ascunde lucruri extrem de inteligente sau măcar de bun simţ.

PS. Bufniţa Ion Iliescu a cugetat din nou aseară, vorbindu-ne despre lipsa de cultură politică a candidatului Băsescu. Nici bufniţele nu mai sînt ce-au fost odată...

Fotografia de joi - douăzeci şi şapte

... sînt de fapt două fotografii astăzi, făcute la Vulcanii noroioşi de lîngă Buzău, la interval de 11 ani. Prima e din 1988. Fotografiam de un an, cu un aparat Orizont, pe filme Azo, româneşti. A doua ... după 11 ani, tot pe film, un Ilford XP2 (extraordinar film), cu un Nikon N70. De atunci, din 1999, n-am mai ajuns la vulcani. E o zonă extraordinară, foarte pitorească, un mini-Yellowstone românesc, fotografiat şi răsfotografiat de toată lumea, dar care la fiecare vizită îţi poate arăta o altă faţă. La anul, după alţi 11 ani, ar trebui să încerc şi un pictorial "digital".